1 Mai muncitoresc

Am trăit și eu câțiva ani în vremurile „acelea” ale dictaturii comuniste din perspectiva unui școlar care pe atunci purta incomod o cravată roșie la gât, cu însemnele tricolorului. La defilări sau alte manifestări pro-ceaușiste specifice, nu-mi aduc aminte să fi participat, nefiind unul dintre copiii destul de activi patriotic, astfel încât „tovarășa” să mă selecteze pentru primele rânduri de pionieri cu stegulețe fluturând în mâini. Anii s-au scurs și vremurile s-au schimbat, defilările ascunse fiind acum într-un colț uitat de memorie.

Ziua internațională a muncii s-a transformat în timp într-una a distracției, în care fiecare sărbătorește „munca” așa cum crede de cuviință. Astfel, la marginea unei păduri, tradiționalii mici sfârâie pe grătarul încins, învăluind totul într-un fum prin care cu greu mai poți să deslușești unde îți sunt familia și prietenii. Alții însă, fac parte dintre cei care preferă să deschidă sezonul estival cu un răsărit perfect de soare dintre apele pline de mister ale mării. Ca să îl citez pe Cătălin, „unul din lucrurile pe care trebuie să le bifezi în viață, sau cel puțin așa cred unii, este acela de a fi de întâi mai la mare”.

Făcând un simplu calcul, la care am adăugat și eventualele erori de timp strecurate în programul de plin-amiază a zilei prin București, am zis că într-un interval de patru ore de drum, cu tot cu pauze, putem ajunge și zări albastrul cerului unindu-se cu cel al mării spre nicăieri.

Cătălin a terminat de construit în urmă cu ceva timp un alt nod portabil, mult mai mic, la care pe placă, alături de modul mai sunt lipite: conectorul de antenă SMA și un conector USB (nanopi air nu are conector usb pe placă) pentru un eventual modem 3G.

Fiind foarte mic și alimentat la nevoie de o mini celulă solară, nu a fost nici o problemă pentru a-și face loc în bagaje. Astfel că era ocazia ideală pentru a-l testa la drum, atât în mașină cât și pe bicicletă la plimbări prin Constanța, pe faleză, către Mamaia sau prin portul turistic.

În principiu, cam așa a și fost. Ca informație utilă poate pentru cei care folosesc această rută, am pornit la drum sub acoperirea repetorului de la Pitești pe autostrada A1, dar au fost porțiuni pe alocuri, mai ales în dreptul zonelor cu pădure unde era ecranat, folosind deci nodulețul portabil. Către mijlocul distanței spre capitală, puteam deja accesa repetorul YO3KXL din București, dar am avut totuși dezavantajul că pe mașină antena este fixată pe capacul portbagajului și nu pe plafonul mașinii, cu talpă magnetică. În timp ce Cătălin facea teste cu ceilalti radioamatori, eu mă delectam privind imaginile care se perindau pe geam, ca într-un album cu poze.

Autostrada bine-zis… a Soarelui, șerpuia printre lanurile aurii de rapiță, în contrast cu verdele câmpiei ce le accentua conturul și despărțea dealurile Murfatlarului care ascund între ele licorile sângerii ale toamnei. Soldații eolieni stăteau de pază, ascultând mesagerii vântului care transmit poveștile multor meleaguri.

Testarea mini-nodului portabil, ceva cam de mărimea unei cutii de chibrituri, ne-a lămurit ca mărimea nu contează, comportându-se similar celuilalt, iar tracker-ul de APRS le-a trimis colegilor din echipă coordonatele GPS ale locației noastre și în plimbarea pe faleza din Stațiunea Mamaia.

Revenind însă la poezia mării, am regăsit o plajă pustie, curată, neatinsă încă de gunoaiele pe care urmează să le lase în urma lor mulți turiști, din păcate. Marea cea mare și albastră având vreo 12 grade C, era acolo așa cum o lăsasem încă de anul trecut și își întindea chemătoare degetele de spumă către mal, ca un semn de: „Bun venit, călătorule!” și lăsând apoi în urma lor scoici mărunte în culorile apei și pământului.

Ca un fenomen meteo ciudat pe care nu l-am mai întâlnit aici altă dată, în timp ce pedalam în zona falezei cazinoului din Constanța, de niciunde în largul apelor mării, a venit o ceață densă ce a acoperit dintr-o dată tot litoralul, furând soarele și gradele din termometru. Clădirea memorabilului monument de arhitectură, aflată într-o stare avansată de degradare, devenise parcă o fantomă a epocii trecute, reușind pentru un timp să ne pacălească, de parcă nu ar mai fi fost acolo.

În toată ceața stranie care s-a așternut peste mare, ce lăsa impresia că nu mai este nimic dincolo de ea, am găsit și un curcubeu. El se distingea ieșind din apă ca un semicerc imens care părea să realizeze o legătură neștiută cu eterul. Ne uitam uimiți la el așteptând să se despartă cumva apele și să apară Moise din mijlocul lor.