Arome de iunie prin Munții Măcinului

Vroiam de mai mult timp să ajung în zona Munților Măcin, cea mai veche formațiune geologică din țară, dar din păcate, locurile care sunt de văzut într-o astfel de excursie, de obicei nu încap în planurile unui sfârșit de săptămână.

Și apoi, am tot amânat, gândindu-ne probabil că putem merge acolo în orice perioadă a anului sau într-o excursie de vară cu trecere spre mare.

Se pare că mă înșelam, pentru că nu știam că în Dobrogea vremea este un pic altfel. Fiind o zonă de podiș, climatul este unul de ariditate, iar vara predomină seceta și zilele tropicale, așa că nu poate fi vizitată oricând.

Asta aveam să constat și eu în excursia cu miros de iunie prin Munții Măcinului pe care am pus-o la cale alături de Cătălin – YO7GQZ și unde urma să ne întâlnim și cu Bogdan – YO3IXW.

El ne spusese în mai multe rânduri despre acel “ceva” pe care îl are Măcinul, specificul lui geografic, dar și climatic. Ne zisese că perioada perfectă de vizitat relieful hercinic, dar și momentul perfect de simțit natura este primăvara, după explozia de culoare și viață.

Și am zis DA, fără prea multe gânduri, poate și din cauza perioadei de “stat în casă”, timp în care am dus dorul drumețiilor.

Ne-am organizat destul de simplu, cu plecare sâmbăta după-amiază, timp în care Cătălin s-a ocupat de partea finală a bagajelor, făcute cu doar două zile în urmă. Eram pregătiți pentru o campare oriunde la destinația Măcin – Greci, unde ne aștepta Bogdan, drept ghid și aveam la dispoziție patru zile pline pentru drumeții prin păduri, momâi de stânci ascuțite, priveliștea unui orizont de 360 de grade și aromele lunii iunie.

Vremea ce fusese prognozată era specifică zonei, cu temperaturi destul de ridicate peste zi și seri lungi, calde, apus de soare care uită să plece și lună plină ce cheamă șacalii la întâlnirea de noapte.

Drumul ar fi durat între patru și cinci ore, luând în calcul și eventualele întârzieri datorate traficului aglomerat sau lucrărilor de pe traseu. Aplicația de pe telefon ne îndruma pe Autostrada A1- Centura București – Autostrada A2 cu lucrări la drum – Dragalina – Slobozia, după care am greșit un pic.

Asta în sensul că, Bogdan ne îndrumase spre Hârșova pentru a evita traversarea Dunării cu bacul, doar că noi, vorbind la stație ca de obicei, nu am fost atenți.

În plus, navigația ne indica tot spre Brăila, așa că am continuat drumul până acolo, unde am pierdut doar 10 minute din timp, așteptând să ajungem pe celălalt mal al fluviului.

Până la urmă, ne-a plăcut experiența, deoarece nu am mai traversat Dunărea cu bacul, ci doar Marea Adriatică cu feribotul, așa că am considerat-o drept una interesantă. Apoi ne-am continuat drumul, fiind practic pe ultima porțiune de traseu până la destinație, în localitatea Greci.

Ceea ce am remarcat este faptul că de la o distanță apreciabilă înainte de Brăila, nodul RoLink UHF – 432.500 MHz, situat într-o locație bună, se auzea excelent și are o acoperire vastă, până pe văile Munților Macin.

Cam tot timpul am povestit prin RoLink, schimbând controale și impresii cu radioamatorii: ne-am salutat cu nea Bebe – YO7AMK, Cătălin- YO3CAT, Liviu – YO3FYO, Nicu – YO4XAX, Lumi – YO9ISM, Lari – YO9CSM, Teo – YO3IJB, Vali – YO4SJQ, Cătălin – YO3JBF, Lucian – YO4GGA, Florin – YO3VFR, Iordan- YO4CAH, Eusebiu – YO9EUS/P, Mirel – YO7YYY, nenea Paul – YO9CMF, George – YO7NAE, Mirel – YO4OMG, Gigi – YO2MTG/M, Stan – YO6ITR, nenea Ștefan – YO4RIH, Mihai – YO3IYM/M, Ștefan – YO3IBE, Dan – YO5GHA, Levi – YO5OB, Dan – YO4FPF, nenea Paul – YO9JVS. De asemenea, Adrian – YO9GWW, ne-a propus ca pe drumul de întoarcere către QTH-ul de bază, să ne abatem preț de câteva minute prin Slobozia pentru a ne cunoaște. Cu invitația în minte, am promis că vom poposi la dumnealui pentru a ne saluta și în video, dincolo de granițele RoLink-ului.

Mai era încă un pic până la apus când ne-am întâlnit cu Bogdan, iar în acea noapte, pe un delușor aflat în vecinătatea Pietrelor Mariei, doar vântul a fost cel care ne-a tulburat găzduirea în Munții Măcinului.

Zmeul era fericit și ne privea de sus, fluturându-și aripile pe cer.

În rest, luna plină și-a făcut apariția după o culme muntoasă, răsfirând o lumină portocalie peste toată valea și adunând la apel șacalii și animalele nocturne ale pădurii.

Accesul la radio a fost simplu, deoarece în modul analogic am putut emite și recepționa pe nodul RoLink din Brăila, iar în digital am efectuat QSO-uri în Rețeaua DMR prin repetorul situat pe pe Vf. Lăcăuți din Munții Vrancei.

Acesta din urmă are o deschidere foarte bună către zona Dobrogei, așa încât, cu un control perfect, ne-am conversat cu Răzvan – YO6NAM, Cornel – YO3IFO și Dumi – ER1VOX, cărora le-am povestit despre tabăra noastră cu miros de flori, câmp uscat, lanuri de cereale, cimbrișor și mușetel.

De fapt era o armonie de culori și mirosuri, care se îmbinau, iar vântul le împrăștia peste păduri și orizonturi.

Însuși faptul că valea este populată de stâne și căutată de apicultori cu roiurile înfometate de albine, arată multitudinea de soiuri de plante a zonei.

De fapt, Munții Măciunului prezintă o arie naturală, cu o diversitate floristică și faunistică ridicată.

Flora ariei protejate este una diversificată, alcătuită din specii de arbori, arbuști, ierburi și flori distribuite etajat, conform structurii geologice a solului și climei.

Astfel, am întâlnit stejar, fag, tei, frasin, clopoțel dobrogean, garofița pitică de pe stâncile abrupte, coada șoricelului, bujorul românesc și bujorul de stepă, cu florile demult trecute.

---

---

Ca și faună, parcul găzduiește gândaci și fluturi multicolori, insecte foarte rare sau endemice, reptile și amfibieni, păsări (printre care am văzut pupăza, barza, șoimul, mierla) și multe specii de mamifere.

---

---

---

---

---

---

---

---

Și pentru că ne aflam în Parcul Național Munții Măcinului ca să cunoaștem locurile, a doua zi spre seară aveam în plan să mutăm tabăra, chiar în locul bine cunoscut drept, Pietrele Mariei cu altitudine de 94 metri.

Sunt de fapt trei coline ce par domoale de la depărtare, însă în momentul în care am ajuns la ele, relieful lor era alcătuit din lamele stâncoase dispuse longitudinal.

Ziua însă începuse cu soare curajos încă de la primele ore ale dimineții și ne provoca să căutăm umbra, cu fiecare oră ce trecea.

Aveam să ne-o petrecem așa cum ne place în excursii: cu rucsacii în spate, stațiile agățate de ei, neapărat o sticlă de apă, fructe și ceva uscat pentru ronțăială.

Înainte de asta, într-un bidon având capacitatea de 30 litri am turnat apă îmbuteliată și pentru ca mireasma câmpurilor să fie cu noi, am pus în ea flori de cimbrișor și mușețel, în timp ce soarele își făcea de lucru și o încălzea.

Revenind, Bogdan se gândise să ne ducă pe un traseu cu multă pădure în zona Văii lui Cozluk, ca să fim salvați de căldura de peste treizeci de grade a amiezii sau mai precis: „pe traseul cu punct roșu, aveam să intrăm pe Valea Cozluk după care să urcăm spre Valea Radului, o pauză la Vf. Piatra Lacului , să trecem de Vf. Conaciu (327m) și să coborâm pe langa Vf. Tabacele (268m) după care să ieșim în Valea Plopilor”.

Așa că simțind din plin aroma plantelor și vieții simple de Măcin, dincolo de stupii așezați strategic la lizieră, am pornit pe potecă printre bâzâiturile insectelor vesele, hipnotizate de macii sângerii.

Știam că trebuie să vedem broscuțele testoase, stolurile de berze pe deasupra lanurilor, șoimii care-și strigau libertatea pe deasupra pădurii, o grămadă de flori în toate culorile vieții, ciripituri nevăzute din toate părțile, bondari și fluturi care știau să stea fantezist la poză.

Apropo de fluturi, ne-a încântat și amuzat o specie al cărei comportament, pe lângă unul delicat, era și foarte prietenos, așezându-se curioși pe noi, fără teamă. Și atunci am decis: „Friendly, să le rămână numele!”

Cum era de așteptat, am găsit și broscuțele care își căutau un adăpost, undeva la umbră. N-aveau chef de noi și ne sâsâiau, însă cu toate astea, țestoasa dobrogeană m-a amuzat atunci când am studiat-o, în timp ce mă împingea supărată cu piciorușele scurte.

În acest an, mai mult ca niciodată s-a făcut resimțită seceta, găsind izvoare secate, auzisem despre cascada din Cheile Chediului al cărei susur s-a pierdut în relieful arid, iar lacul din pădure, acum era o suprafață uscată, acoperită cu frunze.

Ieșirea din pădure într-un lan de grâu s-a făcut la marginea unor tei, pentru că nu-i așa? Este o zonă vânată de roiurile de albine, iar polenul amețitor de parfumat, ademenea „lucrătoarele” la flori.

Și soarele orelor amiezii încă ardea, dar copacii răzleți, unii dintre ei având coroana unui semicerc perfect, aveau energia necesară de a acorda răcoarea unei umbre trecătoare… ca și minutele zilei.

Am povestit tot timpul și ne salutam în cor cu radioamatorii prin RoLink. Fiind duminică, la ora 5 PM am salutat colegii în cadrul QTC-ului de la Bistrița, dar și pe cei din rețeaua DMR, la „Check-In-ul Național” de la ora 8 PM.

Noaptea știam că vrem să numărăm stelele și să așteptăm răsăritul lunii pline de pe Pietrele Mariei.

În salutul nostru de seară cu dl. Nicu – YO4XAX, dumnealui a venit cu ideea interesantă de a găsi locul exact în care ne aflăm cu ajutorul unui laser verde. Așa că, în bezna Măcinului și a orizontului îndepărtat unde se vedeau luminile Brăilei, la un moment dat laserul verde s-a arătat, iar noi, printr-o metodă empirică asemenea farului călăuzitor pentru marinari, am confirmat exact locația, care alftel se vedea foarte clar pe harta APRS.

Oboseala și canicula de peste zi ne-au moleșit pe stâncile calde ale Mariei, în timp ce acoperișul infinit al cerului arunca peste noi o ploaie de stele.

Ca o mică paranteză, în dimineața somnoroasă a zilei următoare, când soarele începea să se apropie de Măcin, am găsit pe blog un comentariu de la Adrian din Galati. Nu a lăsat nici un indicativ, semn că nu este radioamator, însă m-au bucurat aprecierile lui referitoare la excursiile și proiectele noastre radio, dar și faptul că știa despre prezența noastră în Munții Măcin, cu dorința de a ne cunoaște. Mi-a lăsat și numărul său de telefon și, cu gândul că îl voi suna spre seară la întoarcerea din traseu, le-am povestit și lui Cătălin și Bogdan că Adrian ar vrea să împărtășească împreună cu noi intenția lui de a deveni radioamator.

Peste zi însă, aveam traseu bine stabilit, urmând a urca pe cărări neumblate: „tot prin Valea Cozluk, să ieșim sus pe Vf. Moroianu II după care să atacăm Vf. Moroianu I și să coborâm prin Valea Carada spre Vârful Moroianu I, aflat la altitudinea de 434 m”. Și am pornit pe aceeași caniculă, am trecut pe lângă un șarpe neveninos din câte am aflat, iar vestitele vipere de Dobrogea, nu s-au lăsat văzute, probabil din cauza secetei.

Urcarea a fost una abruptă și stâncoasă, atât prin porțiuni de pădure, dar și pietre uscate și fără de umbră, unde simțeam că ne topim. Albia uscată a pârâiașului de altădată, ne ducea cu gândul la apa vie din rucsac și… ce bine că era acolo.

Altfel, după ce am ieșit spre creastă, la un loc deschis pentru odihnă și uitat împrejur, Cătălin a făcut o filmare de ansamblu, înainte de a ne îndrepta spre Vf. Moroianu II cu altitudinea de 428 metri.

Cătălin s-a ocupat mai mult cu activitatea de radioamatorism și a salutat mai mulți colegi prin RoLink, în timp ce eu, doar la recepție, mă ocupam de făcut poze cu telefonul. Așa că, practic n-am simțit când am ajuns la momâia de pe Vf. Moroianu I și ai lui 434 metri. Și… tot în acest timp, dinspre Ucraina veneau niște nori supărați care își făceau simțită prezența cu tunete insistente.

Ca să ne ascundem cumva de ei, am coborât cateva zeci de metri pentru a ne uita la perdeaua de ploaie care se vedea în zare, părea că se apropie, iar noi… nu mișcam un deget pentru a ne adăposti undeva.

Ne bucuram că l-am auzit pe Radu – YO6PVO, prietenul și colegul nostru din „Echipa Răzvrătiților” cum ne-am auto-intitulat, așa că ne-am pus în mișcare spre vale, abia când ploaia ne-a gonit. Nu ne-am grăbit pentru că a ținut doar câteva minute, cât să umezească stâncile aride și să devină enervant de alunecoase. Și din plasa cenușie a ploii, a ieșit din nou soarele care a stat cu noi până am ajuns la locul de campare, undeva peste vale, în partea opusă Pietrelor Mariei.

Așa cum ne-am promis, am luat legătura cu Adrian, care se afla deja în drum spre noi. Și în tot acest timp, din nou mă gândeam cum reușește un hobby să adune niște oameni, care nu s-au mai văzut niciodată, dar au impresia că deja se cunosc și ceva îi leagă. Altfel, nu-mi explic faptul că atunci când a ajuns la noi împreună cu Mirela și mama sa, discutam despre lucruri comune, de parcă ne știam. Venise pregătit și pentru o poză alături de noi, așa că bucuria tuturor a rămas impregnată ca amintire aici, pe blog.

Cu dorința de a deveni în curând radioamator și de a-l aștepta în benzile radio pentru a ne saluta oricând, ne-am despărțit în corul căprițelor ce traversau pajiștea și al razelor soarelui care ar fi vrut să plece spre apus.

Și era mult prea frumoasă imaginea Măcinului, încât Cătălin a înălțat zburătoarea roșie pentru a ne bucura de panorama văii, dar și a contrastelor din perimetrele lanurilor de cereale.

N-aș putea spune că erau curenți puternici de aer peste înălțimi sau șoimi care s-ar fi putut lua la harță cu ea, dar cert este că la înalțimea celor trei sute de metri deasupra noastră, dar și a modului sport activat de Cătălin la sol, drona a pierdut semnalul radio cu telecomanda. Un timp, Cătălin a reușit să o redreseze și să încerce să o aducă la bază tocmai de dincolo de munte, dar din păcate, ulterior ea s-a rotit dezorientată de câteva ori în aer. Pe monitorul telefonului am văzut o porțiune de munte, una de cer albastru, câțiva nori prea albi și pufoși, după care s-a apropiat vertiginos de pământ, printre copaci, ceva frunze și plante de la nivelul solului. Ne-a întâmpinat apoi o imagine statică din care nu am înțeles nimic.

După coordonatele pe care sărăcuța ni le-a dat, se vedea că este în partea opusă a muntelui, fix în spatele nostru, iar acumulatorul indica 20% baterie, după care nivelul a scăzut brusc la 4%. Ne-am uitat perplex unii la alții, apoi Cătălin și-a luat stația, o lanternă frontală și a pornit în goană spre munte, înainte ca drona să se descarce de tot și să pierdem definitiv legătura cu ea. Am ținut legătura cu el pe o frecvență simplex, ca să avem idee pe unde se află, dar se lăsase noaptea deja. Toate potecile erau la fel, copacii deveniseră niște umbre întunecate, ciudate și… nici urmă de dronă.

Oricum nu avea șanse prea mari ca să o găsească pe întuneric, deoarece ea se descărcase, iar din cauza pădurii dese, coordonatele GPS indicau eronat, așa că legătura cu ea s-a pierdut de tot.

Încă nu apăruse luna rotundă și roșiatică, dar șacalii începuseră să se cheme unii pe alții la întâlnirea de seară cu urlete care ne-au făcut pielea ca de găină. I-am văzut cu alte ocazii, ca fiind niște animale destul de sperioase, cu talie intermediară între lup și vulpe și se hrănesc în special cu insecte și rozătoare mici. Însă, urletele lor odată cu apariția lunii sunt misterioase și creează un sentiment de teamă, mai ales că le auzeam pentru prima dată. I-am sugerat lui Cătălin să se întoarcă, urmând să o căutăm cu toții a doua zi. Pentru că, așa cum s-a exprimat și Bogdan: „La lumina zilei, șase ochi au mai multe șanse de a o vedea”. Cu lumina frontalei, Cătălin a ajuns înapoi la locul de campare, obosit și trist.

La reconstituirea ultimei imagini pe care a surprins-o, se vedea clar că va trebui să o căutăm pe sol, după orientarea tulpinii plantelor.

A doua zi, o altă dimineață senină ce se anunța caniculară și… alte gânduri formate într-o minte îngrijorată. Pentru că despre Cătălin povestesc acum, n-a mai avut răbdare să ne pregătim cu toții să plrcăm pentru a găsi drona, ci dis-de-dimineață a vrut să urce singur să o caute, iar în situația că era în zadar, porneam toți trei să „măturăm” aria descrisă de ultimele coordonate date de ea. Și din nou am ținut legătura prin radio, până când, la un moment dat ne-a spus vestea.

„Scufița roșie” era căzută pe sol în pădure, chiar în apropierea potecii unde în scurt timp, în spatele lui Cătălin, urma să urce turma de căprițe. Era un pic ciufulită de la crengile copacilor, două elice erau rupte, iar unul dintre piciorușe, ieșit din articulație. N-a mai contat că era transpirat de la efort și căldură, apa se cam dusese din recipient, ci era bucuros peste măsură că zburătoarea noastră nu rămâne parte integrantă a Munților Măcin. N-am mai putut să o folosim, chiar dacă aveam elice de rezervă, pentru că exista riscul să o pierdem din nou din cauza piciorului defect, care la rotațiile amețitoare s-ar fi putut desprinde oricând și oriunde.

Ziua a trecut cu multă bună dispoziție și având în vedere că era ultima în Măcin, ne-am gândit că n-ar strica un foc, pe care l-am aprins într-o vatră.

Practic, aveam cu noi tot ce ne trebuie, așa că un cotlet de porc adus de la magazinul mixt din Greci s-a împrietenit frumos pe jar cu niște roșii din bagaj pe care oricum nu vroiam să le ducem acasă și cu o tocană de legume, numai bună pentru excursii.

Astfel, aromele focului, fumului, cărnii, legumelor și un strop de cimbrișor, au împletit armonios o mâncare cu miros unic de Măcin.

Și pentru că era seara cea din urmă, am urcat alături de Cătălin pe traseu până la un loc cu deschidere spre Măcin și Brăila pentru câteva poze de apus.

Și din nou, într-un QSO cu dl. Nicu – YO4XAX, dumnealui a făcut testul de localizare a noastră cu laserul, constatând direcția în care ne aflăm.

A doua zi înainte de plecarea spre casă, bateria de la mașina lui Bogdan a cedat, după ce, timp de patru zile a alimentat lada frigorifică și „muzica sferelor”, cum ne-a plăcut să o numim, deoarece se potrivea perfect cu sălbăticia și frumusețea locului. Cătălin a cuplat cablurile electrice de la bateria Dusterului la bornele lui Discovery 2, așa încât mobile-home-ul lui Bogdan s-a pus la drum.

El ne-a propus un traseu de urcare pe Vf. Țuțuiatu, aflat la altitudinea de 467 metri, mai precis: „din Greci aveam de urmat traseul triunghi albastru, apoi urcare pe langa Vf. Tugulea (181m) și Vf. Cavalu (430m). Urma să ajungem la izvorul secat după care să dăm pieptiș spre Vf. Țuțuiatu … cel mai înalt din Macin”.

Practic, așa cum a povestit mai sus, exact așa a decurs traseul, doar că fac precizarea temperaturii caniculare, aproape imposibil de suportat, prin care am urcat.

Iar acolo sus pe vârf, binecuvântarea umbrei de la tei și stejari, vântul cald care ne împresura și sticla de apă plină de viață, cărată de Cătălin în rucsac, a fost tot ceea ce am avut nevoie, dincolo de panorama frumoasă a Dobrogei.

Da știu, trebuia să plecăm spre casă, așa că, melancolici am pornit la vale, unde ne așteptau mașinile încinse de soarele nemilos.

În Greci a trebuit să ne luăm rămas bun de la Bogdan care mai rămânea în locul ce-i place atât de mult, iar noi am plecat cu promisiunea că vom reveni în aceeași formulă.

Drumul a fost plăcut, iar traseul urmat a fost prin Hârșova, apoi Slobozia, unde aveam să ne oprim pentru a-l cunoaște pe Adrian – YO9GWW.

După ce ne-a ghidat spre QTH-ul său, ne-a întâmpinat la intrare alături de Vio, soția lui. Am întâlnit doi oameni extrem de primitori, veseli și din nou, am avut în minte același gând: cum poate un hobby să determine niște oameni să vorbească și să se comporte ca și cum s-ar cunoaște de ani buni.

Și vroiam să mai stăm, însă orele înaintate ale serii și încă o bucată sănătoasă de drum spre casă, ne-a determinat să ne salutăm de drum bun, dar nu înainte de a face o poză împreună cu Adrian.

Și seara se lăsa peste tot și toate, iar noi ne conversam din mobil pe lungul drum spre casă pe autostrada A2, centura aglomerată și obosită a Bucureștiului și apoi A1 către Pitești.

Nu stiu… a fost aventura unor locuri noi, a necunoscutului, au fost emoțiile unor destinații frumoase, dar și adrenalina pierderii și recuperării dronei. În Măcin am găsit liniștea și armonia unor locuri sălbatice și printre senzațiile pe care le-am avut, a fost aceea că acolo timpul trece cu totul altfel.

Ceea ce am simțit a fost relaxare, sentimentul bucuriei că descopăr locuri interesante și cunosc oameni noi. Măcin este locul unde te regăsești, unde simplitatea este la ea acasă, unde simți că totul este în regulă.

Aromele de iunie ale Munților Măcin le-am simțit din plin și n-aș putea să le uit: acel „ceva” cu aromă mediteraneană, o combinație de flori de câmp, cu lanurile aurii mult prea stropite de soare, cu florile de tei legănate sub adierea vântului, stejarii fermi cu umbră răcoroasă, mirosul arid al stâncilor, pe alocuri îmbrăcate cu licheni.

N-o să uit păsările nevăzute, dar atât de vesele, fluturii curioși și prietenoși, broscuțele țestoase fără chef de vizitatori, ritmul de neclintit al turmelor de animale, soarele ce vrea să încălzească pământul mult prea devreme, luna plină și roșiatică a cărei apariție chema șacalii din tufișuri.

Și câte mai sunt de descoperit acolo… dar încă n-am apucat. Toate cele povestite aici, vi le prezint și in filmulețul de mai jos, cu viață, emoție și multă bucurie…

’73

Cristina – YO7JYL