Când liniștea muntelui întâlnește tăcerea zăpezilor – Piatra Craiului

Inițial nu mă gândeam să aștern câteva rânduri despre excursia pe care am făcut-o sâmbăta trecută până la poalele Masivului Piatra Craiului.

Doar că peisajul de basm pe care îl oferă iarna la munte, impresionează mai mult ca oricând, iar imaginile crestelor încărcate cu zăpadă grăiesc de la sine.

Așa că fără foarte multe cuvinte, vreau să împărtășesc împreună cu voi ceea ce ochii au văzut, iar sufletul a confirmat. Și cu permisiunea lui, pot să-l citez pe Raul – YO6TT care, văzând priveliștea într-o postare pe Facebook, spunea că: “Am privit preț de două minute pozele și filmarea. Două minute lungi, fără război, cu propagarea bună… foarte bună”. Da, așa este. Pentru că de fapt, dincolo de realitatea acestor zile pe care le trăim, vedem, auzim și simțim (fără să înțelegem încât să putem schimba ceva), avem nevoie și de puțină liniște.

De astfel de momente încercăm să profităm, atât eu cât și Cătălin, iar muntele și drumețiile în natură, ne readuc de fiecare dată echilibrul pe care îl pierdem uneori în tumultul zilnic. Cum spuneam, am vrut să ne limpezim ochii și sufletul cu o ieșire spre zona Cheilor Dâmbovicioarei și a Pietrei Craiului.

Vremea era destul de geroasă, dar cerul ne bucura cu un albastru ireal.

Drumul spre Câmpulung îl știam cu ochii închiși, continuat spre Rucăr și apoi, Podul Dâmboviței.

Acolo am cotit stânga spre Cheile Dâmbovicioarei și peștera cu același nume.

Compania radioamatorilor ne-a făcut plăcere ca de fiecare dată, așa încât am povestit cu Laurențiu – YO7EPY, Adi – YO4PEA, Cătălin – YO7VNS, Răzvan – YO6NAM, Ovidiu – YO7MPI.

Situate pe Culoarul Rucăr – Bran, cheile cu o lungime de aproximativ doi kilometri au un aspect impunător, datorită formațiunilor calcaroase și a pereților verticali care depășesc 200 m înălțime. Dacă mai punem la socoteală și stratul de zăpadă de pe drum, atunci putem vorbi despre o poartă de piatră și un acces imaginar într-o altă lume.

N-am oprit la Peștera Dâmbovicioarei, ci ne-am continuat drumul spre destinație: Cabana Brusturet aflată la altitudinea de 1000 m.

În dreptul barierei am parcat mașina, așezată cu portbagajul înspre munte, pentru a înlesni accesul la nodul mobil, cel puțin pentru o bucată de traseu. Acolo începe Parcul Național Piatra Craiului, având sălbăticia specifică și mai ales, tot ce ține de frumusețea acelor locuri. Practic, drumul forestier era acum o potecuță ce fusese trasată înaintea noastră doar de schiori.

Așa că, am pornit pe Valea Seacă a Pietrelor mergând pe urmele schiurilor, prin stratul mare de zăpadă, care pe alocuri depășea un metru. În ciuda soarelui care își cam făcea de cap pe infinitul albastru, gerul ne buciuia fețele, iar vântul accentua senzația de frig. Dar nu conta… era atât de frumos, încât am decis : cuvintele sunt de prisos.

Aveam de gând să parcurgem cei aproximativ patru kilometri până în Poiana Grind, aflată la poalele Pietrei Craiului.

În sticla din rucsac, apa s-a răcit înstantaneu, așa că parcă nici sete nu ne mai era.

Am povestit prin RoLink cât timp ne-am aflat în aria de acoperire a nodului mobil, pe care l-am accesat cu stațiile portabile Anytone 878. Apoi, s-a instalat tăcerea până în apropiere de poiană. Știam că de acolo putem să deschidem repetorul digital aflat în Masivul Postăvaru, adică undeva … dincolo de munte. Așa am putut să luăm legătura radio cu Ștefan – YO9JBA și nea Gigi – YO7FFU. M-a amuzat ideea, deoarece Ștefan era în portabil la plimbare cu cățelul prin Pitești și accesa hot-spotul multi-mod YO7JYL-N de lângă QTH-ul nostru de bază.

Cu cât înaintam spre poiană, relieful se deschidea și din când în când vedeam crestele Craiului pitite pe după brazi.

Deși era din ce în ce mai greu de înaintat, stâna Grind aflată în poiană, părea singurul loc unde ne puteam opri. Asta deoarece prispa ei primitoare, ne-ar fi găzduit pentru a mânca chestii de prin rucsac. Era frig, eram obosiți și înghețați, dar cine se mai gândea la asta? Orizontul pur, neatins decât de soare, vânt și iarnă, era ceea ce noi aveam nevoie pentru a ne reîncărca cu viață. Cătălin se uita înspre stână și mi-a spus: ”Parcă este Fata Morgana… cu cât ne apropiem de ea, cu atât se îndepărtează!”

Prispa încălzită de soare avea o băncuță și masă, astfel încât turistul obosit sa își tragă sufletul și să-și poată ostoi foamea în timp ce privește frumosul.

Deși ușa avea lacăt, iar ferestrele erau acoperite cu obloane improvizate din lemn, printr-o crăpătură am văzut că în interior, stâna era un adăpost foarte bun. Mirosul specific ciobănesc ne-a acompaniat sandwich-urile cu caș afumat de Rucăr și pâine neagră cu semințe, pe care le-am cumpărat de la piața țărănească din Câmpulung.

Încet… încet, mâinile și picioarele ni s-au dezghețat și în timp ce ascultam vântul, mă uitam la țurțurii viguroși pe care blândul soare nu a reușit să-i învingă.

Deși iarna a paralizat suflul pădurii cu gerul nemilos, totuși era atâta viață în jur și n-aș mai fi plecat de acolo. Ne uitam unul la altul și ne citeam bucuria pe fețele îmbujorate de ger. Ce puteam să fac… decât să râd? Aveam voie, pentru că ne aflam în altă lume, cu alte reguli de respectat… și care nu au nici o legătură cu societatea.

Când am simțit că începe să ne cuprindă frigul, am închis rucsacii, uitându-ne la nămeții ce ne așteptau să-i dovedim la întoarcere. În timp ce ne odihneam, Cătălin a încercat să acceseze rețeaua RoLink, dar a fost fără suscces. Așa că ne-am strâns jucăriile și aveam să ne punem în mișcare, călcându-ne pe urme… în sens invers. Și de această dată, bocancii rezistenți la apă, dar și parazăpezile și-au făcut datoria cum se cuvine, mai ales că înotam prin omătul mai înalt de genuchi.

Am lăsat în urmă Poiana Grind, stâna primitoare, crestele semețe și luminate ale Craiului, iar noi ne-am dus spre umbra văii unde ne aștepta același vânt rece.

Cătălin mi-a arătat niște urme proaspete de “ursuleț”, care urcau pe lângă niște brazi, însă eu nu m-am oprit, ci din contră, am grăbit pasul. Nu de alta, dar ocupată mereu să fac poze și să surprind razele soarelui printre copaci, degetele îmi înghețaseră și mă dureau.

În plus, nici telefonul nu mă mai asculta și protesta mereu că se descarcă acumulatorul din cauza gerului. Și s-a ținut de cuvânt…

Oricum ochii, mintea și sufletul își făcuseră plinul de energie, iar soarele ne-a întors și a plecat în spatele masivului muntos.

Brazii se scuturau de zăpadă, asta deoarece vântul care se plimba printre cetini voia să acopere urmele pașilor noștri lăsați pe potecă. Zăpada călcată trosnea sub tălpi, semn că gerul se întețise odată cu venirea serii.

Dintr-o dată, stațiile au recepționat din nou frecvența nodului mobil, deoarece ne apropiam de cabana Brusturet.

Am pornit spre casă și am trecut din nou prin cheile înalte și înguste care păreau că se închid imaginar în urma noastră. Mă uitam pe geam la satele cu căsuțe răspândite pe dealuri și, îmi era bine.

Să fi fost de la căldura din mașină? Poate… dar cu siguranță știu că era de la ziua petrecută acolo… în liniștea muntelui și în tăcerea zăpezii. Era binele care venea din acea lume… cu totul altfel, ale cărei reguli sunt simple și firești.

’73

Cristina – YO7JYL