Capriciile vremii dintr-o vară, în Munții Bucegi

Luna iunie a lui 2021 a început cu stângul, deoarece vremea ploioasă și rece din ultima perioadă de timp, m-a dus cu gândul la întrebarea: “Dar vara, când mai vine?” Nu de alta, dar proiectele radioamatoricești pe care le vrem duse la îndeplinire în acest an, depind în primul rând de vremea bună.

Însă, până atunci alegem destinații interesante, pe cât de sălbatice, pe atât de frumoase.

De exemplu, zilele trecute găsisem pe internet o informație despre golirea pentru decolmatare a lacului Scropoasa. Îmi aduceam aminte ceva, oarecum vag din copilărie, cu niște imagini pe care speram să mi le reamintesc, dacă văd locurile. I-am povestit lui Cătălin că am fost cândva acolo și din nou, dacă ploile din ultimul timp ar fi luat o pauză, vroiam să ne bucurăm de imaginea barajului, ce avusese ultima golire în anul 2013. Ne-am gândit că este interesant să facem o excursie până acolo, mai ales pentru faptul că lucrările construcției datează tocmai din anul 1929, fiind primul baraj din România.

Vremea era frumoasă, iar cerul azuriu, așa că am pornit pe autostrada A1 spre București, până în dreptul localității Găești. Ne-am continuat drumul spre Târgoviște în compania lui Gabi – YO9ABK/M în HA, Luci – YO6ZO, Ovi – YO6IGM/M, Narcis – YO8RBY, Emilio – YO3IJE/P, Ovidiu – YO7IJS.

Odată dată ajunși în Moroeni am cotit stânga spre Parcul Natural Bucegi, prin pitoreasca vale a râului Ialomița.

Ploile abundente din ultima perioadă de timp crescuseră nivelul apelor, creând cascade ce se spărgeau violent de pietrele albiei. Faptul că lacul Scropoasa fusese golit era o certitudine, judecând după culoarea gri-cenușie a Ialomiței învolburate.

Nu eram convinși că vom putea ajunge chiar până la baraj, pentru că pe traseu, în Cheile Orzei, era un podeț despre care aflasem că s-ar fi rupt după umflarea apei râului. Dar până acolo, mai aveam de parcurs șoseaua pietruită până la Hidrocentrala de la Dobrești, aflată la baza muntelui.

Ca mai toate drumurile forestiere din România, pădurea este prezentă, de obicei de-a lungul unei ape curgătoare, cu multă natură vie în jur și în aer, energizantă, gălăgioasă prin șipot, ciripituri, bâzâituri sau fâlfâit de aripi.

---

Vremea încă ținea cu noi, soarele își făcea treaba cum nu se putea mai bine, dar nu știam pentru cât timp avea să țină norii departe.

Ne amuzam deoarece prin radio îl auzeam pe Sergiu – YO8ESO povestind cu Andrei – YO6HEG, nu de alta, dar din mobil era interesant că puteam să testăm ce noduri sau repetoare puteam accesa de pe valea destul de ascunsă a Ialomiței.

Spre bucuria noastră, pe tot parcusul drumului forestier, am avut internet în nodul mobil, dar am recepționat și nodul VHF din Ploiești sau repetorul UHF din București.

După ce am trecut de tabăra de la Cerbu, am ajuns la hidrocentrala Dobrești, construită în anul 1935.

Ceea ce mi s-a părut foarte interesant este faptul că în afară de palele turbinei, echipamentele sunt în mare parte cele originale, informație confirmată chiar de persoana de serviciu, aflată în incinta clădirii hidrocentralei.

Tot acolo am lăsat și noi mașina, cu nodul mobil din portbagaj orientat înspre munte.

Am pornit pe traseul crucii albastre, pentru aproximativ două ore și jumătate, cum ne informa săgeata ce indica direcția către cabana Scropoasa.

Căldura era înăbușitoare, dar norii începeau să se adune deasupra muntelui, motiv pentru care pelerinele de ploaie și-au făcut loc în rucsac. Vegetația pădurii era abundentă, umezeala din belșug, iar pe alocuri poteca se ascundea printre frunze.

Și apa curgea… neobosită, învolburată și sălbatică, vărsându-și năduful cu un zgomot asurzitor pe stâncile din jur.

În timp ce priveam o cascadă, l-am întrebat pe Cătălin dacă nu era mai eficient ca apa să fie folosită pentru uzinare.

M-a lămurit că debitul mare era mai util pentru golirea de fund a lacului care ajută la decolmatarea și spălarea aluviunilor acumulate din amonte. Tot Cătălin mi-a spus că pe valea paralelă, numită după râul Brătei, este un stăvilar care trimite apa printr-un tunel în lacul Scropoasa cu rolul de mărire a aportului de apă. Altfel, despre lac știam că este locul ideal pentru fotografii, deoarece în funcție de momentul din zi, apa lui capătă nuanțe de smarald.

Din timp în timp ne mai amuzam, răspunzând prietenilor aflați la recepție, alături de care alcătuiserăm o masă rotundă virtuală: Răzvan – YO6NAM, Sergiu – YO8ESO, Narcis – YO8RBY, Voicu – YO2MPL. A fost perfect, pentru că deși urcarea prin pădure era destul de anevoioasă, nu știu când am ajuns la puntea… din păcate ruptă.

Am fost puțin dezamăgiți, deoarece era singurul loc de trecere peste apa râului, pentru a ne continua traseul spre cabana și lacul Scropoasa. Cătălin a mai înaintat prin Cheile Orzei preț de câteva zeci de metri, dar poteca se înfunda. De obicei, atunci când râul are debitul lui normal, se poate trece fără probleme prin albia lui, câlcând peste stâncile enorme care o alcătuiesc, doar că noi nu am luat în calcul faptul că plouase foarte mult în amonte, peste care se adăuga și golirea lacului.

Eu am făcut niște poze și i-am povestit lui Răzvan prin radio că urarea lui, să avem parte de toate punțile pe care ni le dorim, s-a adeverit doar pe jumătate, deoarece acolo, se rupsese și a noastră. Dincolo de podul frânt, norii se înghesuiau spre altitudinea celor 1197 metri unde se alfă lacul, iar după câteva tunete, a început să plouă.

Ca o paranteză amuzantă, aveam parte din nou de aventură, deoarece cu o zi în urmă, plecaserăm într-o tură cu motoarele și după doar treizeci de kilometri și un nor negru dezlănțuit ce apăruse ca din senin, am ajuns acasă uzi leoarcă.

Revenind, se pare că la puntea ruptă aveam să ne facem botezul zilei, pentru că de obicei, se știe: la munte ploaia este torențială și… nu se știe cât durează. Noi aveam norocul pelerinelor, dar și traseul prin pădurea deasă nu era deloc de neglijat, pentru că filtra o mare parte din apa cerului. Cât despre debitul râului? Se umfla în albie, parcă, vazând cu ochii. Noi deja ne obisnuiserăm cu ideea că ne va uda bine ploaia, așa că ne grăbeam, însă degeaba… aveam senzația că stăm pe loc. Pentru aproximativ un sfert de ceas ne-am adăpostit sub banda transportoare de piatră prin care coboară calcarul din cariera de la Lespezi.

În locul unde ne aflam nu aveam conexiune la internet, dar într-o pauză de QSO-uri, Cătălin l-a rugat pe Narcis – YO8RBY să consulte o hartă meteo pentru informații actualizate despre vremea în zonă. După răspunsul lui, valul de umezeală se tot alimenta, iar ploaia torențială urma să mai dureze în jur de o oră, așa că nu avea rost să mai zăbovim acolo.

În plus, bocancii se îmbibaseră cu apă, pantalonii atârnau grei, fiind uzi de la genuchi spre glezne, iar noi? Păi… de foame mâncam niște eugenii, ne uitam unul la altul și râdeam. Pentru că eram „fii ploii” și oricum n-am fi putut face altceva… decât să pornim la vale până la hidrocentrală unde lăsaserăm mașina.

Deși mi s-a părut mai lung decât la urcare, traseul a fost parcurs cu glumele prietenilor din RoLink, pentru că îi ascultam povestind despre cum poate fi scoasă identificarea audio cu nivelul de semnal, ora și temperatura nodului în grade Celsius sau Kelvin pe care robotul cu voce de “domniță sau fătucă” le spune în rețea. Și în timp ce coboram, m-am convins, încă o dată, cât de importantă este comunicarea și mai ales, cum poate ea să ajute relațiile dintre oameni. A funcționat atât de bine, încât n-am mai simțit când ploii i s-a făcut milă de noi și a încetat. I-am mulțumit… dar degeaba, deoarece noi eram aproape de mașină.

Poate că zâmbetul de pe chip ar fi dispărut dacă în portbagaj nu aveam niște haine de schimb. Obișnuiți fiind cu drumețiile, acestea nu lipsesc din excursiile noastre.

Vremea bună avea să revină printre noi, motiv pentru care am profitat de un prânz “din sacoșă” la ușa portbagajului, așa cum îmi place mie să-l numesc.

Apoi, am pornit… nu spre casă, ci în sens opus… către cariera de piatră de la Lespezi.

Dată în folosință în anul 1941, de aici se extrage calcarul pentru farbrica de ciment de la Fieni.

Aflasem că linia de funicular Fieni – Lespezi, în momentul de față desființată, măsura în trecut douăzeci și șapte de kilometri, se sprijinea pe o sută șaizeci și opt de stâlpi din beton și era cea mai lungă din România.

Drumul până la carieră a fost la fel de pitoresc, mai ales că am trecut printr-un tunel, un viaduct și… cel mai important, prin pădurea veselă.

---

 În poiana de lângă carieră am avut parte de compania discretă și inteligentă a unui câine ciobănesc.

Altfel, am fost fascinată de un fluture azuriu pe care m-am chinuit să-l fotografiez timp de câteva minute.

Într-un final s-a așezat tacticos pe vârful bocancului meu… și a stat.

 La un apel prin radio, îi povesteam lui Emy – YO2DNT despre faptul că am plecat la drum într-o dimineață senină. După o zi tumultoasă, prăsărată cu multe capricii din partea vremii, traseul de întoarcere a fost o copie fidelă a soarelui. Pe autostradă aveam în față apusul, iar compania radioamatorilor a fost prezentă. 

---

Ca o paranteză interesantă, în ziua respectivă s-a vorbit atât de mult prin RoLink, încât Răzvan descărcase un acumulator de la stație. Cumulat, aveam să aflu că până seara s-a povestit prin radio timp de șase ore încheiate. Și a fost atât de fain! Ne-am bucurat, pentru că am animat rețeaua, am avut parte de companie placută peste zi și am auzit multe informații variate care stârnesc interesul radioamatorilor și nu numai. Drept bonus, în toată această perioadă de timp, am vizitat locuri frumoase și atunci când ni se va face dor, vom reveni la ele.

’73

Cristina – YO7JYL