Crestele Făgărașilor în hora undelor radio

Abia așteptam ziua asta… deoarece venise sfârșitul de săptămână în care aveam să urcăm la repetorul RoLink din Munții Făgăraș.

Ar fi fost prima aventură acolo pentru anul în curs, altfel ne mulțumiserăm să admirăm peisajul impresionant doar din imaginile preluate de camerele web.

Alături de Cătălin, voiam să dăm o fugă până sus la Muntele lui Florea, iar decizia a venit după o discuție cu dl. Augustin – YO7AQF, deoarece astrele ne informau că este week-endul Campionatului Național de unde ultrascurte.

Astfel, ne-am gândit că ar fi fain dacă puteam să îmbinăm intenția de mentenanță la repetor cu dorința dumnealui de a participa la concurs având indicativul YO7KFA/P.

Vremea părea să țină cu noi, mai ales că la altitudinea celor 1981 metri, prognoza se schimbă de la o oră la alta.

Aflând de inițiativa noastră, s-au mai alăturat cauzei radioamatoricești nea Coco – YO7HHE și Marian – YO7HJM. Și Mirel – YO4OMG își anunțase dorința de a participa la aventură, dar o problemă tehnică ivită la mașina sa de teren, l-a făcut să abandoneze. Mai ales prin prisma faptului că drumul forestier era destul de rău, i-am sugerat să nu se avânte în aventura asta montană.

Deși l-am avertizat în mai multe rânduri, nu la fel a procedat și Marian – YO7HJM care din dorința arzătoare de a participa la nebunia noastră, s-a așezat la volanul mașinii lui, gata de drum.

Am urcat de o grămadă de ori la locație, așa că știind ce implică aventura respectivă, în mintea mea am zis: “Să vedem cum o facem și pe asta!“ și, cu bagajele făcute, am pornit pe șoseaua spre Curtea de Argeș. Vremea era frumoasă, dar mai răcăroasă decat de obicei, iar eu, Cătălin și dl. Augustin am început urcarea pe drumul forestier.

În spatele nostru, la o distanță de câțiva kilomteri erau Marian și nea Coco, iar pe măsură ce urcam, numărul lor creștea. Spun asta deoarece, în comparație cu anul trecut, pe multe porțiuni drumul se stricase și necesita atenție sporită.

Pentru Duster nu ridica deloc probleme, însă mașina lui Marian, un Renault Scenic având gardă mai joasă s-a cam chinuit, dar ne-am bucurat pentru că nu s-a dat bătută.

Cei drept, ambele mașini erau supraîncărcate cu multe echipamente, cinci antene plus una parabolică pentru 5 GHz, stații și acumulatori pentru concurs, cutii cu diverse unelte, o toporișcă, o bardă, două corturi, laptop, grătarul și multe alte chestii. Altfel, noi am putut parcurge traseul până la locație într-o oră, dar Marian a trebuit să facă mai multe opriri din pricina denivelărilor și a bolovanilor.

Am ținut legătura cu ei pe frecvența simplex 145.500 MHz și i-am mai așteptat din când în când. Apoi, am fost nevoiți să ne continuăm drumul până la destinație, pentru că era îngust, nu încăpea decât o mașină și la nevoie nu aveam unde să întoarcem. În plus, era complicat deoarece ne-am întâlnit cu alte mașini care veneau din sens opus, de la stâne sau obșnuitii culgători de afine.

Cu o stație pe frecvența 145.500 MHz și alta pe frecvențele RoLink ( 439.050 MHz – repetorul din Făgăraș și 432.575 MHz – nodul mobil) noi și Duster am ajuns la destinație în jurul orei 12.30.

Concursul începea la ora 3 PM, iar dl. Augustin avea de asamblat pilonul. Pe el aveau să stea trei antene, deci oricum presupunea ceva timp toată treaba.

Așa că, după ce am descărcat mașina, Cătălin s-a apucat să schimbe interfața de la repetor și a montat sistemul de protecție pe care îl avea de la Răzvan – YO6NAM. Apoi a schimbat camera web dinspre nord, care urma să ne ofere o vedere mai largă, mult mai panoramică pentru priveliștea impresionantă a vârfurilor Negoiu și Lespezi.

În acest timp, eu l-am ajutat pe dl. Augustin să monteze pilonul și antenele, iar apoi m-a solicitat Cătălin ca să stabilim poziția camerei și imaginea care se vedea pe laptop. Să nu uit și replicile amuzante, dar și enervante pe moment, de genul: ”Dă-mi șurubelnița aia!”, în condițiile în care în fața ochilor aveam o cutie mare plină cu alte șurubelnițe de diverse mărimi. Apoi, el a fixat și senzorul de temperatură care de ceva timp nu mai funcționa.

Și cum se putea altfel? Evident că povesteam și prietenilor din RoLink despre aventura noastră montană, panorama atât de frumoasă, norii pufoși care ascundeau și dezgoleau misterios crestele.

Soarele arunca peste noi 18 grade blânde și își făcea de cap cu razele sale, luminând subtil zările. Iar vântul obraznic? Păi el se amuza cu antenele și ancorele d-lui Augustin și cât să mă enerveze pe mine că nu ne dă pace.

Cu plăcere am povestit prietenilor din RoLink, ascultându-ne prin radio și văzându-ne în imaginile camerelor web de pe blog: nea Bebe – YO7AMK, Ovy – YO6IGM, Bogdan – YO3IXW/P, Gabi – YO9ABK/M în Spania și apoi Portugalia, nea Gigi – YO7FFU, Sergiu – YO8ESO, Cătălin – YO9AKM, IOAN – YO5SEE/P, Răzvan – YO6NAM, Adrian – YO4PEA, Laurențiu – YO7EPY, Narcis – YO8RBY.

 Era frumos… atât de frumos! Mă simțeam minunat pentru că locul de o sălbăticie aparte, de fiecare dată îmi dă o stare de bine, de relaxare, de bucurie pentru tot ce văd în jur. Cu binoclu sau fără, imaginile de excepție pe care le oferă acești munți, sunt de neuitat.

Din când în când luam legătura cu Marian care ne spunea pe unde se află mașina lor, iar după ieșirea la gol alpin, ne-am mai liniștit. Știam că nu mai au mult până la noi, iar drumul nu mai era așa de rău. Ar mai fi fost un hop… adică cel final, practic o porțiune ca o albie de bolovani, cu rampă solicitantă pe o distanță de aproximativ o sută de metri.

Și apoi am văzut mașina lui la orizont… se apropia încet, dar sigur. Înainte de bucata critică de drum, am coborât în întâmpinarea prietenilor noștri. Până acolo însă, am dat de nea Coco care se odihnea pe un bolovan. Era obosit, ca să nu spun… extenuat, deoarece am aflat că o mare parte din drum a parcurs-o la pas. A vrut să mai ușureze mașina, dar și să-l ghideze pe Marian pe unde să meargă, încât să nu atingă cu baia de ulei de pietrele ascuțite. Of, ce era să mai spun, îmi părea așa de rău! Și apoi a urmat sprintul final… dar fără succes, pentru că desi își lua avânt, roțile patinau pe bolovanii instabili.

A încercat manevra de trei ori, timp în care ieșea fum din anvelope și mirosea puternic a ambreiaj. Săraca mașină… preț de atâția kilometri a luptat vitejește cu muntele, a dat tot ce a fost mai bun din ea, s-a descurcat minunat, dar efectiv acela era un drum potrivit doar pentru utilaj cu gardă înaltă, gen SUV sau ATV. Apoi, lui Marian i-a venit ideea să descarce mașina de tot și să mai încerce încă o dată.

Din păcate, s-a repetat istoria, așa că a rămas în picioare… adică pe roți, unica variantă: să coborâm Dusterul cu spatele, încărcăm în el bagajele și le urcăm până la locație, iar Marian lăsa mașina lui în locul de unde n-a mai putut urca.

Soluția asta a funcționat, iar noi am început partea radioamatoricească a excursiei în formatul pe care ni-l doream.

Nu știu când a trecut timpul, însă târziu ne-am adus aminte să mâncam ceva înainte ca noaptea să se lasă agale peste munți. 

Focul de tabără avea să coloreze orizontul nopții și al cerului cu stele ascunse în nori.

Știam că Marian este expert în pregătirea grătarului și nu m-am înșelat, judecând după trusa specială cu ustensile, condimentele utilizate și mai ales, gustul cărnii preparate.

Pe dl. Augustin cu greu l-am scos din cortul dumnealui cu echipamente. A lucrat în concurs cu o determinare si pasiune extraordinare. Din când în cand ieșea și ne împărtășea cu bucurie, căldură și entuziasm despre QSO-urile efectuate.

A efectuat QSO-uri în benzile de 2 metri, 70 centimetri, 23 centimetri și 13 centimetri. În 5,7 GHz din păcate, nu a găsit corespondenți.

 Nu știu cum a rezistat, având în vedere că noaptea trecută dormise doar o oră, pentru că a pus la punct antenele și cablurile aferente și s-a asigurat că toate funcționează optim.

Cred că muntele ne dăruise din energia lui, focul ne cedase din căldura sa, vântul nu mai sulfa ancorele, noaptea se lăsase peste crestele negre și… nici urmă de stele. Doar luna apărea uneori ca un bec imens, cât să ne încuviințeze că este martor al aventurii noastre. În afară zgomotul din stația pentru concurs și cea de RoLink, se auzea doar liniștea flăcărilor leneșe care ieșeau din bușteanul lăsat acolo de data trecută.

În întunericul văii se mai vedeau „ochii” mașinilor întârziate pe atât de solicitatul Transfăgărășan, iar pe munții din jur câte o luminiță pâlpâia, încât puteam să câștig pariul că acolo sunt stâne.

După miezul nopții, oboseala zilei și a drumului, ne-au doborât. Deși ne aflam acolo pentru treburi atât de serioase, am dat în mintea copiilor. Așa că, ne jucam cu laserul a cărui rază de lumină arunca fractali interesanți peste fumul ce se ducea în vale. 

Apoi, dl. Augustin i-a rugat pe Marian și nea Coco să se trezească la ora 5.30 AM pentru montarea altor antene, deoarece la ora 6 AM începea următoarea etapă a campionatului.

Nu știu când s-a întâmplat asta, nu am auzit nimic, pentru că somnul era prea dulce. Dar știu că atunci când am făcut ochi, soarele anunța o altă zi, iar cerul era amestecat. Aerul muntelui spunea că sunt cam 10 grade, iar prin urechile mele obișnuite cu liniște, se auzea vocea d-lui Augustin care lucra demult în concurs.

M-am dus tiptil lângă cortul dumnealui și m-am uitat cât să nu-l deranjez, la mâna care îi înghețase pe pilonul cu antene, rotind de el în permanență. Și din nou mi-am zis: “Câtă pasiune poate să existe într-un om?”. Am făcut o fotografie, după care m-am îndepărtat încet de el. Mă gândeam cu admirație cum punea atât de mult suflet în fiecare apel radio pe care îl făcea în eter.

Munții păreau și ei adormiți, poate și din cauza norilor care se încăpățânau să facă o horă pufoasă de neoprit în calea soarelui.

N-are rost să mai spun că, deși venisem pregătită cu ustensila specială pentru cules afine, ele erau demult dispărute. Se adunau pentru vânzare în containerele localnicilor care zi de zi urcă în munte pentru a fi primii care le culeg.

În vale, mioarele porniseră deja pe potecile atât de mult bătute, acompaniate de soldații blănoși ce salivau la pungile noastre cu diverse.

Și din nou, nu știu când a trecut timpul, iar orele dimineții s-au transformat în orele amiezii. Fără grabă, am strâns bagajele și tabăra, dar așa cum era și firesc, stând la glume și povești, i-am așteptat pe operatori să termine ultima etapă a concursului.

Ca să ducem bagajele lui Marian în vale unde era mașina lui, am apelat la aceeași strategie: le-am îndesat în Duster, iar Cătălin mi-a spus să îl cobor cu spatele până când portbagajul lui a ajuns în dreptul mașinii lui Marian.

L-am lăsat să le încarce, timp în care am urcat Dusterul înapoi la locația ce ne-a găzduit o noapte și am aranjat bagajele noastre. Printre glume și păreri de rău că trebuie să plecăm, l-am ajutat pe dl. Augustin să strângă cortul, antenele și echipamentele, iar apoi, toate bagajele și-au găsit loc în mașină.

Cătălin a mai verificat încă o dată că totul este în regulă la cutiuța cu RoLink și în jur, iar eu m-am uitat să nu fie ceva lăsat, uitat pentru care să ne întoarcem. Puțin după ora 2 PM, am pornit la vale, pe același drum cumplit și chinuitor pentru Marian. Pentru ca să mai ușureze puțin mașina, l-am luat noi pe nea Coco, altfel… săracul de el, probabil ar fi mers din nou la pas o bună bucată de drum.

După fiecare porțiune mai grea, Cătălin oprea mașina și îl aștepta pe Marian să treacă cu bine hopul sau se întorcea și îl ghida pe unde să meargă. Ca niște copii, ne bucuram după ce scăpa cu bine de fiecare porțiune. De fapt, mie chiar îmi conveneau opririle nu de alta, dar pădurea era plină de zmeură.

Evident că este depășită legenda cu ursul mare mâncător de afine și zmeură, având în vedere că animalul a trecut la nivelul următor: cerșetor la drumul mare pe Transfăgărășan.

Altfel, afinele pure, proaspăt culese erau transferate în lăzi și încărcate într-o mașină a unui intermediar. N-am oprit nici măcar să întreb de curiozitate cât costă un kilogram din raritățile munților. Mi-a fost îndeajuns că am trăit pentru două zile lângă tufele lor și am mirosit aerul tare care le hrănește și le transformă în bobițe de sănătate.

Pe drumul de întoarcere, mă gândeam la cât de frumos a fost acolo sus. Am închis ochii la lumina soarelui care ne-a schimbat culoarea din obraji, vântul a dus poveștile mai departe, iar undele radio au făcut o horă în jurul crestelor mărețe ale Făgărașilor. Iar noi? Da, noi ne-am bucurat pentru tot ce am văzut și trăit. Și ar mai fi atâtea de spus…

’73

Cristina – YO7JYL