Cu bicicleta pe digul de larg – Portul Constanța

Se făcea că eram la mare într-o după-amiază de iulie, cam de la Sfântul Ilie încoace. Constanța… și vreo 30 de grade, dacă nu mai multe chiar, în termometrul din umbră, iar bicicletele așteptau să fie scoase la plimbare.

Mai văzuseră litoralul și în alți ani, dar nu din Constanța, pentru că de obicei mergeam prin stațiuni, în special Eforie Sud. Acolo este mai liniște, departe de zumzetul din fundal al traficului auto, iar plajele sălbatice, vizitate doar de pescăruși.

De acolo, porneam „Du-te, vino!” de la un capăt la altul pe faleză și eventual spre stațiunile vecine, de genul Eforie Nord și înapoi sau până chiar la Costinești.

Anul ăsta am ales Constanța și atât, repetând experiența de la începutul lunii iulie cu Aeromania – Tuzla, când de teama aglomerației și traficului de pe drum… ca în orice week-end, am vrut să ieșim mai repede la autostradă. Cu fiecare kilometru care ne apropia de mare, simțeam nerăbdarea de a vedea întinderea mare și albastră, iar drumul părea tot mai lung.

Prin oraș locurile de parcare și nu numai, sunt vânate de șoferi, iar cele interzise, vânate de polițiști. Ei au grijă să blocheze roțile de la mașinile ilegaliștilor, de parcă nu vine românul în orașul lor ca să le lase destui bani ca turist… dar asta e.

Cu gândul că ne mișcăm mai repede cu bicicleta prin oraș decât la pas, am ales să ne deplasăm pe două roti. Briza mării, mai ales în prag de seară, nu are termen de comparație: miros de apă sărată, scoici, ceva între căldură și răcoare, ceva între lumină și întuneric, iar soarele… este uimitor atât la trezirea somnoroasă din mare, cât și la apus.

Știam despre digul din largul portului Constanța de mai mult timp, dar fiind căldura prea mare sub soarele ca un cuptor, de multe ori am făcut cale întoarsă în încercarea noastră de a-l parcurge pe jos. Lucrările de prelungire a digului de larg, construit pentru reducerea efectelor distructive ale valurilor asupra amenajărilor din incinta portuară, au fost terminate la finele anului trecut, ajungând acum la 5900 de metri lungime. Noi ne-am încumetat să-i mergem cu bicicletele, șapca pe cap și ochelarii de soare pe nas.

În coș am luat o sticlă de apă și tracker-ul de aprs al lui YO7GQZ pentru a înregistra distanța. Colegii noștri radioamatori s-au amuzat urmărindu-ne traseul, în timp ce le povesteam prin nodul RoLink de la Constanța despre ceea ce vedeam în jur. Astfel, Cătălin a schimbat controale și impresii cu YO7AQF, YO4CW, ER1VOX… și cu alții poate, în timp ce eu eram fotograful.

Betonul degaja și el un aer fierbinte nelăsând să treacă nici un curent de aer printre stabilopozii și acropozii fixați acolo pentru totdeauna. De pe dig și până la intrarea în port marea era o imensă oglindă peste care soarele fierbinte de vară arunca săgeți aurii ca niște flăcări.

Dincolo de capetele de beton se auzeau valurile sălbatice cum se spărgeau zgomotos de zidul de nepătruns și ne venea să ne aruncăm în ele, doar la gândul că oricum în apă este mai răcoare.

Acolo eram noi, câțiva biciclişti ce ne-au ajuns din urmă, pescărușii, delfinii, sălbaticia peisajului, apa ce se lovea disperată de dig și undeva în depărtare spre linia orizontului, vapoarele în larg ca într-un desen, parcă nemișcate, încercând un mimetism perfect cu cerul.

Pe deasupra apei, acolo unde delfinii își arătau din când în când câte o aripă, pescărușii dădeau târcoale, iar câte unul se uita înspre dig, întrebându-ne parcă: „ce este infinit… cerul sau marea?”

Între cele două întinderi albastre nesfârșite cât vezi cu ochii, era și soarele fierbinte de vară, încă nepregătit să plece dincolo la ceasul nopții, dar și scoici părăsite, rămase poate de la festinul pescărușilor.

Câte un pescar, din loc în loc, își mai încerca norocul la undiță, că poate pe înserat „mușcă mai bine” sau poate îi pică în plasă vreun pește din ceea ce a scăpat de ochiul vigilent al zburătoarelor mării.

În fața soarelui, pe linia orizontului, se vedeau macaralele din port ca niște umbre peste perdeaua cerului, iar brațele lor lungi semănau cu niște picioare de cocostârci.

În liniștea serii care se lăsa încet pe mare, din port o navă de transport a ridicat ancora greoaie. Mă uitam spre gabaritul de metal care împingea apa ca spre o evadare și mă întrebam cum plutește asemenea unui fulg, cu toate tonele de fier din dotare. Doar ea a perturbat jocul firesc al naturii, alunecând încet spre larg și deschizând apele mării.

După ce a plecat soarele, deși nu ne grăbeam deloc, am hotărât să terminăm și noi povestea, deoarece se înserase și nu mai vedeam bine denivelările drumului. Cred că era cu adevărat interesant de privit cum se aprind stelele, dar rămășițele scoicilor ne-ar fi putut înțepa cauciucurile bicicletelor.

Am lăsat în urmă și farul care ne-a trezit parcă din vis cu lumina lui verde.

A doua zi, roata din spate a bicicletei era dezumflată și mă gândesc să nu se fi tăiat totuși cauciucul în bucăți de scoici. Și Cătălin pățise aceeaşi pană cu o zi în urmă la plimbarea prin orașul mării.

73

Cristina – YO7JYL