Cu bicicleta prin capitalele de pe malul Dunării

Mă întrebase Cătălin, așa… într-o doară, de parcă n-ar fi intuit răspunsul: “ -Ce ziceai că îți place să faci în timpul liber?” Fără să stau pe gânduri, cuvintele au ieșit singure: “Păi, să călătorim așa, de nebuni!”. Evident că se aștepta să spun asta, pentru că următoarea lui replică a fost: ”Atunci, nu ai vrea ca de ziua ta să colindăm prin capitalele de pe malul Dunării?”

Normal că nu puteam să refuz un asemenea cadou, mai ales că noi trebuia să terminăm turul celor patru capitale prin care trece Dunărea neobosită, dar de pe lista de acum câțiva ani, ne lipsea Bratislava. Iar asta se întâmpla din cauza pandemiei, motiv pentru care am amânat.

În urmă cu șase ani, începeam cu Belgrad, apoi am continuat cu Budapesta, acum trei ani, ne aflam la Viena, iar Bratislava? Sigur, va urma. A venit momentul să putem face asta. Practic, cum se poate organiza o săptămână de vacanță, fără alte idei preconcepute? Ok, planul nostru, făcut… pe genuchi, în grabă și fără prea mult timp de bagaje, suna cam așa: plecăm din Pitești vineri după-amiază, pornim spre vest și dormim undeva în Arad. Cu forțe proaspete și speranța unei cozi mici la vama Nădlac, trecem granița în Ungaria și apoi Austria, având ca destinație Viena. Acolo, urma să stăm patru nopți, iar într-una din zile să dăm o fugă la Bratislava. Aflată la doar 60 kilometri de Viena și cu trenuri care circulă la fiecare 30 minute, puteam să bifăm capitala Slovaciei, așa simplu… cu bicicletele în tren. Miercuri ar fi urmat să pornim spre Budapesta pentru două nopți, iar vineri să ne întoarcem în România, dar nu acasă, ci undeva prin centrul țării, să zicem… Alba-Iulia. Suna bine totul, deci cu bucurie în glas, am hotărât să pornim spre Austria într-o zi de vineri, așa… după serviciu, pe cât de obosiți, pe atât de dornici de ducă.

Ne gândeam că vom sta multe ore pe drum, deoarece vorbim despre infrastructura din România, unde țara asta minunată și atât de pitorească se traversează în coloana melcului obosit. Cu răbdare… că doar plecam în vacanță, dar și cu nervi, pentru că nu se mai termină odată șirul de mașini. Așa am mers toată seara: din drum național în autostradă și invers, până când coloana de turisme și camioane făcea dop într-un sens giratoriu.

Știam că așa va fi, deoarece era început de week-end și în plus, ultimul sfarșit de săptămână din luna august, când diaspora pleca spre vestul Europei. După șapte ore de drum, ajungeam și noi în Arad, în jurul orelor 23. Voiam să înnoptăm în vastele dormitoare ale Dusterului așa că, încă de pe drum, mi-am aruncat ochii pe Google Maps, căutând un loc liniștit, preferabil cu pădure sau măcar niște verdeață în peisaj. Perfect, deoarece am găsit o oaza verde pe hartă, în dreptul Regiei Naționale a Pădurilor. Cu ajutorul Street View am văzut și cum ar fi efectiv zona pe care am vizat-o și, mi-a plăcut. Acolo, am gasit deja sosit înaintea noastră, un mobil home cu număr de Marea Britanie, iar la măsuța cu scaune de camping, ne-au întâmpinat doi oameni, cu un călduros, Hello! Ne-am urat reciproc bun venit și noapte bună, iar întunericul ne-a arătat o perdea vie si deasă de stele, cu drum direct spre lumea viselor.

A doua zi ne-a zâmbit cu soare mijit pe după copaci, dar și miros de pământ umed. Uh, ce fain! În timp ce transformam mașina din dormitor în vehicul de drum lung, vecinii noștri de pe mobil home ne-au întrebat despre aplicatia Park4night, gândind că așa am ajuns noi acolo. Mirați de faptul că am ochit locul, doar uitându-mă pe hartă, având experiența anilor trecuți, ne-au povestit despre ei. Austrieci de origine, colindau țările de 15 ani încoace. Pe el, artist fiind, îl inspiră chipurile oamenilor și momentele de viață. Lisbeth l-a urmat, dornică de a-i cunoaste pe cei din drumul lor. Ne-au spus despre multe locuri faine de vizitat în Austria însă, vacanța noastră ținea doar o săptămână. Apoi, mulțumindu-le pentru idei, bucuria de a-i cunoaște și pentru cartea de vizită, ne-am pus la drum. Îmi face plăcere să povestesc despre asemenea evenimente din viață, pentru că iată, oamenii pot interacționa și simpatiza, indiferent de granițe geografice, entice sau culturale.

Revenind… după o accesare a site-ului poliției de frontieră, dar și a informațiilor auzite pe frecvența de trafic CB, am aflat că vama de la Nădlac este aglomerată, iar timpul de așteptare ajunge până la 90 minute. Hm, cam mult! Aplicația Waze a navigației ne ducea drum întins spre vama de la Turnu, cu oferta de doar 20 minute timp de așteptare. Bun așa! Între timp, probabil au mai aflat și alții de oferta asta, deoarece am pășit în Ungaria așteptând la coadă vreo 50 minute, deși controlul la bagaje a fost rapid, cu acte de identitate și răspunsul la întrebarea: Unde mergem? Vorba cântecului, Go west! Așa că, am pornit pe autostrada care trece pe lângă Budapesta și tot în goana kilometrilor europeni, pe după-amiază am ajuns la locul de cazare, aflat la marginea Vienei, într-o zonă cu rezervație naturală numită Lainzer Tiergarten.

Bicicletele și-au găsit cu ușurință loc în peisajul austriac, având în vedere că au mai rulat pe pistele metropolei, unde mersul pe două roți se face cotidian, atât în pantaloni scurți, cât și în costum asortat cu cravată.

Le-am avut cu noi, prinse de suportul instalat pe cârtligul pentru remorcat al mașinii, după care, ne-au fost foarte utile în deplasare. Am făcut asta, atât prin orașul împânzit cu piste speciale, dar și pe faleza Dunării, preț de câteva zeci de kilometri.

Să nu uit un aspect foarte important, care îmi este de mare ajutor, pentru a revedea locurile prin care am trecut: monitorizarea prin intermediul sistemului A.P.R.S., atât cel prin android de pe mașină – YO7GQZ-1, cât și cel prin radio – YO7JYL-7.

Astfel, cu ajutorul unui I-Gate portabil YO7JYL-2, făcut de Cătălin și transportat în rucsăcel alături de nodul portabil, am știut în permanență unde suntem, respectiv am avut cu noi rețeaua RoLink și evident, prietenii radioamatori.

Cu alte cuvinte, aflați pe două roți, am povestit cu Laurențiu – YO7EPY, Lucilius – LX6LS, Edy – YO3RAM, Coco – YO7HHE, nea Bebe – YO7AMK, Răzvan – YO6NAM, Dan – YO5GHA, Ovidiu – YO7MPI, Vasi – YO8VAS.

Camera montată pe bicicleta mea avea să-si facă treaba cu succes, așa că toate păreau să fie cum trebuie. Păreau, deoarece în ziua următoare, aveam să descopăr, ca o radioamatoare adevărată ce eram, că uitasem acasă, al doilea echipament ca importanță, după stație, desigur.

Revenind, la fel de simplă a fost și deplasarea cu bicicletele în metrou, chiar dacă presupune o rețea întreagă și dezvoltată de magistrale.

O rută circulă pe unul din podurile care traversează Dunărea și are stație chiar pe el, numită Donauinsel.

Acolo am coborât și noi pentru că știam încă de data trecută că vrem să ajungem pe insula Dunării. Este creată artificial și se întinde de-a lungul fluviului pe o distanță de 21 kilometri. Ea a luat naștere prin excavarea unei albii paralele cu cea a Dunării navigabile, formându-se astfel o oază de verdeață cu apă limpede pentru agrement și iubitorii de natură.

Rațele sălbatice și lebedele înoată alături de oameni, fiind un loc ideal pentru plajă, canoe și relaxare.

Pe faleza insulei sunt piste de biciclete, dar se poate circula lejer cu rolele, în timp ce iarba îl invită pe trecător la odihnă.

Practic, aici oricine își poate găsi locul pentru încărcarea bateriilor sufletului.

---

Eu așa am perceput Donauinsel, unde apa filtrată și curată a Dunării m-a chemat să înot cu lebedele, iar așternutul verde al insulei, ne-a invitat la relaxare.

Păsările atât de grațioase nu se tem de oameni și chiar au curaj să iasă din apă, mergând legănat pe uscat pentru a cerși de la turiști și localnici. Una dintre ele, n-a avut nici o problemă în a lua biscuiți din mâna mea și drept răsplată, m-a ciugulit de un deget de la picioare.

Am întâlnit o situație amuzantă când, aflați acolo, ne-am întălnit cu un ucrainian, care ne-a întrebat de vorbă. Neștiind o boabă din limba lui sau eventual rusă, iar el nevorbind engleză, am reușit totuși să ne întelegem prin semne. Concluzia discuției bogată în gesticulări era aceea că, apa este numai bună pentru înot și, îi place acolo. După expresia deja cunoscută Slava Ucraina!, ne-am despărțit cu zâmbete.

După vreo treizeci de kilometri pedalați în ziua aceea, seara ne-a adus înapoi la cazarea de lângă pădurea vieneză, nu înainte de un popas la gară.

Asta deoarece, ziua următoare era dedicată deplasării la Bratislava. 

După atâta povestit pe radio și băgat trame pe harta A.P.R.S., stațiile aveau nevoie să fie încărcate. Convinsă că este bine pus în bagajul care fusese apanajul meu, l-am căutat… degeaba, deoarece încărcătorul rămăsese acasă. Mă uitam neputincioasă la Cătălin, care deja se gândea la soluții. Știu că inginerul din el are mereu idei atunci când apare un impas, dar acum era prea de tot. Imediat a găsit două cabluri de la care a sacrificat capetele, iar apoi, folosindu-se de power-bank-urile pe care le luăm mereu cu noi în excursii, a improvizat un sistem de alimentare pentru acumulatorul fiecărei stații. S-a ajutat suplimentar, ca și consumator, de încă un telefon mobil. Concomitent, a folosit și un aparat de măsură de buzunar care monitoriza tensiunea pe acumulator. Deoarece curentul care intra în acumulator era prea mare, iar el prea descărcat, power-bank-urile intrau în protecție și se opreau. Le-am pornit de mai multe ori, făcând cu rândul, până când acumulatorul a ajuns la o tensiune acceptabilă, iar power-bank-urile au funcționat ca la carte.

Am răsuflat ușurată și mi-a trecut sentimentul de vinovăție, așa încât a doua zi aveam stațiile încărcate cam trei sferturi.

Revenind cu optimism, așa cum am mai spus, distanța dintre Viena și Bratislava este de aproximativ 60 de kilometri, iar trenurile pleacă din gară la fiecare treizeci de minute.

Ne-am informat despre ruta Viena – Bratislava și retur, pentru a ne asigura că nu întârziem, nu de alta, dar austriecii sunt vestiți pentru punctualitate.

De fapt, a doua zi ne-am convins de asta, deoarece trenul nostru pleca la ora 10:17 AM, iar nouă ne-a luat cam cinci minute până am cumpărat biletele de la aparatul automat. În plus, din grabă, am luat liftul ce urcă pe un peron mai îndepărtat. În timp ce am coborât din nou în gară și să urcăm pe cel care trebuia, trenul se pusese în mișcare. Curioasă, m-am uitat la ceas… era ora 10:17’30”. I-am arătat și lui Cătălin care se enervase… noi întârziaserăm 30 secunde, deci era normal să plece! Ne-am relaxat, deoarece peste alte 30 minute, ne aflam în următorul tren cu destinația Bratislava.

Cu nodul RoLink și I-Gate portabil în rucsac, ne-am conversat din tren cu Bogdan – YO3IXW, Sergiu – YO8ESO, Răzvan – YO6NAM, Laurențiu – YO7EPY, nea Bebe – YO7AMK, Ștefan – YO7LPT, George – YO3DGJ, Gigi – YO7FFU, Andi – YO2LXB, Lucilius- LX6LS, Ioan – YO5SEE, Dani – YO2ARD, Ovidiu – YO7MPI, Vasi – YO8VAS, Marinică – YO3IOM, Cornel – YO3IFO.

Capitala Slovaciei este cea de-a patra situată pe malul Dunării, în ordinea celor vizitate de noi. Nu am alocat multe ore deplasării printre clădirile vechi, deoarece era aglomerație și mai greu de strecurat cu bicicletele.

În plus, pe noi ne interesa mai mult faleza de pe ambele maluri ale Dunării, de unde am putut admira orizontul deschis al orașului.

Guvernul comunist a construit câteva edificii grandioase, precum podul Nový Most și sediul Radioului Slovac, afectând uneori în mod negativ zona istorică a orașului.

Una din structurile cele mai impresionante ale orașului este Castelul Bratislava, pe un teren aflat la 85 m deasupra nivelului Dunării.

Panorama urbană a Bratislavei este caracterizată de turnuri medievale și clădiri de secol XX grandioase concentrate în Centrul Vechi, dar „boom”-ul construcțiilor de la începutul secolului al XXI-lea a adus cu sine multe schimbări.

La întoarcere în Viena, am prins trenul la timp, iar mersul său lin și soarele printre eoliene, se întreceau în secundele cu care am trecut din Slovacia în Austria, printr-o graniță invizibilă.

Știam că este ultima seară în Viena… în ziua următoare urma să pornim spre Budapesta. Cei aproximativ 240 kilometri i-am parcurs fără grabă, deoarece știam că vom ajunge destul de repede. Apucaserăm să facem o rezervare, deci totul a decurs fără probleme, iar bicicletele ne-au așteptat să pedalăm spre faleza Dunării.

Ne-am oprit în dreptul Palatului Parlamentului unde am rămas până noaptea, cu bucuria de a-l surprinde în nuanțele palatului de cleștar.

---

---

---

Ajunși în parcarea de la locul de cazare, au venit la noi doi oameni mai în vârstă, atrași de faptul că vorbeam românește. Încântați că înteleg limba noastră, ne-au spus că sunt sârbi din Novi Sad sau Banatul Sârbesc. Practic, bucuria a ne vedea așa, pur și simplu, a fost reciprocă. După dicție, m-am gândit că doamna Ofelia a fost cadru didactic, ceea ce mi-a și confirmat… fusese profesoară. Nu mi-a venit să cred ce oameni veseli întâlniserăm, cu câtă vervă ne spuneau despre România și cât de minunați sunt românii. Cu toată oboseala pedalatului celor aproximativ treizeci de kilometri de peste zi, efectiv ei m-au pus pe gânduri. Asta deoarece, am simțit că, deși mă bucuram enorm pentru experiența pe care o trăiam văzându-i, realizam de fapt că suntem mai tineri și mult mai tristi, în general. Cu ideea asta, ne-am despărțit de ei și cu gândul ferm că trebuie să schimb ceva la mine.

Pe partea Buda, lângă locul nostru de cazare, ne-a atras atenția un trenuleț cu cremalieră.

Este de fapt o linie de cale ferată, ce urcă până în vârful unui deal, cu un capăt inferior la Városmajor și un terminus superior la Széchenyihegy. Linia este integrată în sistemul de transport public al orașului ca linie de tramvai, are o lungime de 3,7 kilometri și a fost deschisă în anul 1874. Ne-a bucurat faptul că dintre cele două vagoane, unul are loc special amenajat pentru biciclete, spre deliciul celor care urcă cu trenul și coboară pe două roți.

În cartierul aflat pe deal, am descoperit alt trenuleț, denumit al copiilor. Calea ferată în sine este o atracție de neegalat de acest gen, unde copiii controlează circulația trenurilor și tot ei vând bilete.

Linia trenulețului merge de la stația Széchenyihegy până la Hűvösvölgy. Pe lângă cele două puncte de plecare și sosire, trenurile opresc în mod regulat în șase stații. În apropierea gărilor și opririlor, se află punctele de belvedere, locurile de joacă din pădure, altarele și alte puncte de interes ale munților Budei.

Pentru copii și nu numai este o modalitate convenabilă și facilă de a ajunge la punctul de plecare al potecilor din pădure. Cei mici, dar și adulții interesați de transportul feroviar pot observa de aproape vehiculele. Din categoria asta făceam parte și noi, însă casa de bilete fiind manipulată de către copii, plata era doar sub formă cash, ceea ce noi nu aveam. A rămas pe listă, pentru data viitoare.

Ne-am dat drumul la vale cu bicicletele, nefiind siguri unde vom ajunge, deoarece erau multe drumuri circulate de vehicule sau piste speciale pentru două roți. Problema a apărut în momentul în care, după ce am coborât destui kilometri, am văzut semnul de drum înfundat. Ups! Mă gândeam cât avem de împins la pedale înapoi, dar ne-a salvat tot Google Maps. Pe hartă se vedea clar că se continuă, dar probabil nu era asfaltat, ceea ce pe noi nu ne deranja. Cam așa a fost, numai că de la drum forestier s-a transformat într-o potecuță cu mulți bolovani.

Cătălin s-a uitat din nou pe hartă și după câteva sute de metri se vedeau case, deci zonă locuită. Din nou, așa a fost și ne-am trezit iarăși la asfalt. Cred că drumul a fost continuu cândva, dar s-a deteriorat, devenind nepracticabil. Ajunși în primul sat, am văzut un deal stâncos și o bisericuță așezată lângă o cruce. După ceva pedalat și tras răsuflarea, am ajuns în vârful lui, iar apoi ne-am lămurit unde ne aflam.

Este vorba despre Budaörsi kopárok – Kő-hegy de unde se vedea o panoramă interesantă asupra zonei Pesta și bisericuța Budaörsi Szeplőtelen Fogantatás kápolna. Practic făcuserăm un ocol și ajunseserăm într-o zonă adiacentă capitalei ungare.

Cătălin le povestea lui Laurențiu – YO7EPY și lui Lucilius – LX6LS despre locul unde ne aflam. Eu mă uitam în zare, cât de mult aveam de pedalat ca să ajungem la faleză, mai ales că Dunărea nu era nicăieri.

Soarele de la apus, dar și vânticelul care adia pe coama dealului, mi-au dat încredere… hai că nu e mult!

Telefonul lui Cătălin alimenta nodurile portabile pentru RoLink și I-Gate, așa că a folosit telefonul meu pentru navigație: doar 11 kilometri aveam de pedalat până la cazare, iar până la Dunăre… cu 2-3 km în plus. Bine, hai ca nu e mult! Norocul nostru a constat în pistele de biciclete cu care este împânzită Budapesta.

Și din nou, noaptea ne-a ajuns din urmă pe malul Dunării, printre podurile strălucitoare, pe sub care circulau subtil ambarcațiunile luminate discret.

Iar noi? Stăteam pe malul apei și vorbeam cu prietenii din RoLink. În timpul asta, mă gândeam cu nostalgie că în ziua următoare, părăseam Budapesta și Dunărea cea neobosită, deoarece porneam pe drumul către România.

Zarurile hazardului pentru ultimele zile de vacanță căzuseră pe Alba-Iulia, care se afla la o distanță de 510 kilometri, adică vreo cinci ore de mers. Însă, nu știam cât aveam de stat în vamă și apoi, cât de mult vom sta în coloana drumului național, dintre două porțiuni de autostradă. Noi am parcurs această distanță în opt ore, în condițiile în care la graniță am stat doar vreo zece minute. În rest, aș da vina pe traficul aglomerat, dar de departe, cel mai sâcâitor motiv a fost ploaia insistentă de pe tot parcursul zilei. La destinație, din cauza ploii torențiale, nici măcar bicicletele n-am mai putut să le coborâm de pe suportul mașinii, așa că le-am lăsat în pace. Oricum, în ziua următoare, nu ne erau de folos, deoarece aveam în plan să facem o drumeție montană.

Practic, sub plafonul lăsat de nori, am pornit spre Aiud, apoi stânga spre Cheile Vălișoarei și Rimetea.

Inițial voiam să urcăm la Piatra Secuiului, dar ceața de la altitudinea celor 1100 m, nu ne-ar fi lăsat să vedem cine știe ce panoramă.

---

Cătălin și-a adus aminte de data trecută, când am fost în zonă… văzuse un fel de grotă săpată în stânca muntelui. Era fain să urcăm până acolo, pe o potecuță ce urcă paralel cu masivul Piatra Secuiului.

Aflată la altitudinea de 770 metri cu plecare din Rimetea, Grota Studenților este de fapt un portal imens cu trei arcade stâncoase, ca un uriaș ce se sprijină pe munte, lăsând la vedere cele trei ferestre de cer.

Denumirea vine de la sutele de studenți maghiari ce s-au refugiat aici în anul 1849. În momentul de față, grota este adăpost pentru cuiburi de păsări sau turme de oi. Datorită structurii arcadelor, sunetele se aud și se propagă într-un mod cu totul deosebit.

Din nou, am povestit cu prietenii din rețea: Sergiu – YO8ESO, Laurențiu – YO7EPY, Răzvan – YO6NAM, Adi – YO4PEA, Laur – YO4FZV, Mihai – YO8CYN/M, Vlad – YO7HYC/P așa încât, drumul de întoarcere spre Alba Iulia a fost mai scurt.

Și din nou, în ziua următoare aveam să pornim spre casă… vacanța se terminase, teancul cu amintiri se mărise, nostalgia era și ea prezentă. Dar bucuria? Eh, ea era cea mai mare, pentru că trăisem o săptămână cu un bagaj făcut pe fugă, fără planuri stabilite și ne-am lăsat surprinși de momentul prezent.

Am văzut locuri noi sau am revăzut peisaje de care îmi era dor și m-am convins încă o dată câtă putere are interacțiunea cu oamenii, chiar dacă nu vorbim aceeași limbă. Asta deoarece, până la urmă, comunicarea are multe căi si resurse, indiferent de nație, religie, cultură.

’73

Cristina – YO7JYL