Despre locuri în care mă întorc mereu

Îmi propusesem să nu mai povestesc despre destinații în care am mai fost. Cu toate astea, îmi spunea cineva în urmă cu un timp că nu contează faptul că am mai scris deja, deoarece de fiecare dată percepția este diferită, chiar dacă locurile sunt aceleași. Se referea la părerea mea despre scrierile de pe blog având în prim plan Marea Neagră și mă gândeam atunci… ce aș mai putea povesti în plus despre ea? Într-adevar este aceeași, dar mereu alta. Cam așa aș putea spune și despre zona Dunării, din sudul extrem al tării, în apropiere de granița cu Bulgaria…

sau spre munte, cu dedicație în jurul Masivului Cozia, unde defileul Oltului a construit un relief interesant și plin de istorie, fain în orice anotimp.

“Masiv muntos cu istorie în spate

La Olt o veche mănăstire are vedere,

Cozia și-al ei voievod sunt departe

Loc de închinăciune unde turistul să spere.”

De asemenea, nu refuz nici o excursie pe șoseaua Transalpinei, spectaculoasă și frumoasă în același timp, aflată la cea mai mare înălțime, atât la propriu cât și la figurat, din România.

Gândindu-mă că imaginile acestor locuri sunt minunate, revederea lor ne-ar bucura cu siguranță și vom putea îmbina plăcerea drumeției cu hobby-ul radioamatorismului, deja cunoscut.

Am pornit excursia alături de Cătălin în ordinea crescătoare a altitudinii, așa că am început cu drumul către sud, spre Dunărea învolburată ce adună fără odihnă apele Europei. Am stabilit aceeași rută din fiecare an, pe DN56 spre Craiova și continuat cu localitățile din apropierea graniței. În stânga și dreapta, câmpurile erau divers colorate cu lanuri de floarea soarelui, porumb sau grâu.

De obicei, drumul nostru se oprea la Calafat, dar de această dată, cu vreo zece kilometri înainte de podul către LZ am cotit dreapta spre localitatea Cetate, în fapt, un vechi port cerealier abandonat, care a fost restaurat şi transformat în port cultural. Datorită ploilor abundente din ultima perioadă, pe o arie vastă pădurea din zonă era inundată până aproape de șosea. Apele tulburi ale fluviului curgeau grăbite, formând rotocoale la suprafață.

“Căldură blândă și vară cu noi

Spre Dunăre și Portul Cetate,

Calafat și Vidin se iau de mână-n doi

Cursul fluviului două țări desparte.”

Afară erau peste treizeci de grade, dar din cauza umezelii, în aer se simțea o temperatură și mai ridicată, iar contribuția soarelui era evidentă. În apropiere de malul apei am găsit maci, iar roșul lor sângeriu era alintat de adierea caldă a unui vânticel ce ne chema spre apă.

Pe drumul de întoarcere prin Craiova, îi promiseserăm lui Nea Bebe – YO7AMK că vom poposi la dumnealui pentru un strop de umbră și o băutură răcoritoare din sirop de corcodușe cu sifon.

Ca de obicei, avea pregătite pentru portbagajul mașinii noastre dulcețuri în culori apetisante din caise și vișine, dar și nelipsitele sticluțe cu vișinată și licoare preparată din mentă.

A fost încântat când Cătălin i-a arătat panorama Parcului Romanescu, atât de drag dumnealui, în apropierea căruia locuiește. Ca de fiecare dată, revederea cu Nea Bebe a fost una emoționantă, mai ales pentru sfaturile despre viață pe care ni le împărtășește cu drag un radioamator de optzeci și nouă de ani.

L-am lăsat în cadrul porții, privindu-ne cu ochi de bunic grijuliu și am pornit spre casă, pregătiți pentru drumeția de a doua zi către Județul Vâlcea.

Practic am fost aici în orice anotimp, încă de la venirea primăverii. Apoi ne-a mângâiat soarele verii pe pajiștea de deasupra Mănăstirii Stânișoara sau am privit schimbarea culorilor naturii la sosirea toamnei. N-am uitat nici experiența unui urcuș pe Vf. Ciuha Mare atunci când zăpada depășea o jumătate de metru. Cu alte cuvinte, fiecare moment din an ne-a bucurat, la fel ca acum: soare promițător de iunie și ploi lăsate undeva în noaptea care a trecut. Cam așa începea ziua în care vroiam să ajungem la poalele Masivului Cozia.

“Spre Stânișoara la pas am pornit

Un lăcaș monahal stă tăcut sub munte,

Pe drum pietruit, călător obosit

Între lumi și natura mănăstirea e o punte.”

Cu o zi în urmă, știam de la Sergiu din Brașov – YO6IOG că se afla la Cabana Cozia într-o excursie de tip enduro cu motocicleta alături de un prieten, Vali. Ne-am urmărit reciproc pe harta APRS, așa că era destul de simplu să ne vedem. Drumurile noastre s-au întâlnit chiar la o intersecție de sate, timp în care am împărtășit din pasiunile noastre comune: radioamatorismul și motociclismul, iar îmbinarea lor devine și mai interesantă. După ce le-am urat „Asfalt uscat!”, ne-am continuat drumul spre stațiunile Călimănesti – Căciulata, unde vroiam să rămânem peste noapte.

Ziua era însă lungă, iar planul nostru era să urcăm spre Mănăstirea Stânișoara, pe un drum forestier de aproximativ șase kilometri. Punctul de plecare este din satul Păușa, traversând Râul Olt, dincolo de Căciulata. În cea mai mare parte este șerpuit prin pădure, până la ieșirea în poiana de deasupra așezământului monahal.

Pe parcursul excursiei am avut în rucsac nodul portabil RoLink al lui Cătălin, iar cel mobil stă mereu în portbagaj. De asemenea, unde a avut semnal, a funcționat sistemul pentru APRS și indicativele noastre au fost preluate de un IGate apropiat.

După o oră de urcat în ritmul unei plimbări, am ajuns pe pajiștea de deasupra mănăstirii. De undeva… din spatele Coziei se auzeau niște tunete, care până la urmă erau de așteptat după o căldură înăbușitoare. Nu ne temeam de ploaie, dar preț de un sfert de ceas, cerul a dat o stropeală cât să învioreze natura. În răstimpul ei, ne-am amuzat cu măgărușul care urcă în spinare desaga cu provizii din sat până la chiliile călugărilor.

Seara ne-a găsit pe malul Râului Olt, al cărui nivel de apă era crescut pentru că uzinau turbinele hidrocentralelor din amonte. Am urmărit cum răsare luna plină și îndrăznește să își facă loc printr-un plafon de nori.

A doua zi am pornit cu forțe proaspete spre Stațiunea Voineasa și Lacul Vidra, apoi Obârșia Lotrului și Transalpina – drumul rutier ce traversează Munții Parâng, aflat la cea mai înaltă altitudine din țară – 2145 m în Pasul Urdele. Am trecut și pe lângă locul unde apele Râului Lotru ies cu sălbăticie la suprafață din turbinele Hidocentralei de la Ciunget.

Șoseaua Transalpina sau „țara de dincolo de munți” mai este supranumită “Drumul Regelui” pentru că a fost reconstruit și inaugurat în anul 1938 de către Regele Carol al II-lea. Este printre puținele drumuri din țară pe care se poate ajunge cu mașina până la nori și chiar deasupra lor. Îmi aduc aminte de ea încă din perioada de dinaintea anului 2008, când nu era asfaltată, ci doar un drum forestier ce semăna pe alocuri cu un râu de pietre.

Și atunci, dar și acum, peisajul de o frumusețe năucitoare ne lasă fără grai… și atunci, dar și acum mă întreb: cum a putut natura să creeze așa ceva?!

Sălbăticia ei este umbrită pe alocuri de tarabe cu diverse produse mai mult sau mai puțin tradiționale care prea cred că își au locul acolo.

“Drumul Regilor este supranumit

Șoseaua ce ajunge la înălțime,

Călători toată vara ea a uimit

Coloana de mașini se pierde-n mulțime.”

Trecând peste asta, este zona cu multe vârfuri bune de activat în Programul S.O.T.A, cu înălțime apreciabilă, peste 2000 de metri.

Noi vroiam să încercăm legături radio pe frecvențele simplex, de pe Vârful Urdele (YO/MC-221), aflat la altitudinea celor 2228 metri și Mănăileasa Mare (YO/MC-093), un pic mai jos, la 1853 metri.

Pentru drumeții montane avem cu noi în permanență echipamentul alcătuit din stația Yaesu FT 857 legată la antena directivă Yagi cu cinci elemente și alimentată de la acumulatorul portabil Alien.

De precizat este faptul că pe Mănăileasa Mare am avut parte de un sporadic, auzindu-mă pe frecvența 144.300 MHz SSB până la Claudiu – YO4FYQ în apropiere de Constanța sau Galați cu Doru – YO4BZC.

Pe tot parcursul traseului, în termometru se vedeau 19 grade, vremea era frumoasă cu mult soare și câțiva nori pufoși aflați în trecere pe deasupra vârfurilor, acoperindu-le din când în când.

În rest, venise timpul să ne continuăm drumul… de data asta spre casă.

Am povestit despre trei destinații unde revenim măcar o dată pe an și, deși locurile sunt aceleași și tot acolo, niciodată nu-s la fel. Sunt meleaguri pur românești, pentru care turiștii străini străbat mii de kilometri în speranța de a le vedea. Frumusețea acesui tărâm mioritic este inepuizabilă și mă impresionează de fiecare dată. Pe de altă parte, ne-am bucurat vorbind pe calea undelor cu prietenii radioamatori, cărora le-am povestit despre locurille atât de faine pe care le-am vizitat. De multe ori rămânem fără cuvinte, iar imaginile… așa cum sunt ele, grăiesc de la sine ceea ce poate nu pot eu exprima:

’73

Cristina – YO7JYL