Din Cheile Dâmbovicioarei spre poarta Pietrei Craiului

Pitești… și o dimineață de iarnă, dar cu vreme mohorâtă de toamnă. În aer se simțea multă umezeală rece și ceață peste orizontul limitat, alcătuit din clădiri cenușii. Aș fi ieșit din casă și nu prea, altfel era păcat de ziua de sâmbătă care se întrevedea fără vreo schimbare în peisajul lui februarie. După o simplă privire aruncată peste camerele web de pe blog, situația era clară: soarele scălda în lumină crestele montane acoperite de zăpadă, în timp ce, în zonele joase apăsa greu un strat consistent de nori plumburii.

Astfel, alegerea era una simplă, iar varianta care se cerea adoptată a fost cea care ne atrăgea cel mai mult. Ne făceau cu ochiul Cheile Dâmbovicioarei, așa că n-am mai stat pe gânduri și am pornit spre munți în căutarea soarelui. Lumina astrului s-a dovedit destul de scumpă la vedere până în apropiere de orașul Câmpulung Muscel. Acolo am oprit în piața agricolă, de unde ne-am aprovizionat cu un delicios caș afumat „hand made” în Rucăr și pâine coaptă pe vatră… mmm. Apoi am continuat itinerariul nostru stabilit pe fugă, spre Mateiaș, Dragoslavele, pe culoarul Rucăr – Bran, până în dreptul localității Podul Dâmboviței. Am cotit stânga și ne-am strecurat cu grijă pe serpentinele strânse ale drumului, unde pe alocuri, încape lățimea unei singure mașini.

Apele pârâului Dâmbovicioara au săpat în formațiunile calcaroase un soi de canion cu o lungime de opt kilometri, dar cheile la propriu, țin pe o distanță de doi kilometri. Pe unele porțiuni, valea prin care ne strecuram ca într-un tunel, avea niște pereți verticali ce depășeau 200 de metri înălțime. Tot aici, apa a săpat pe partea stângă a versantului, o peșteră care îi poartă și numele, cu o galerie lungă de 550 metri, având vârstă jurasică. Peștera Dâmbovicioarei este un obiectiv interesant ce adună mulți turiști în orice perioadă a anului, dovadă fiind și numărul celor pe lângă care am trecut în drumul nostru spre poarta Masivului Piatra Craiului. De fapt, pe parcursul acestor chei am văzut din loc în loc niște caverne întunecoase, în care apa și-a văzut de treabă cu roca muntelui.

Tot acolo s-a terminat și șoseaua asfaltată, după care a început un drum forestier. Era acoperit în totalitate de gheață ce se completa cu cea din apele pârâului, repezi și curate. După aproximativ 3,5 kilometri am ajuns la Cabana Brusturet, adică punctul terminus al accesului motorizat. O pancartă vizibilă doar pentru cine vrea să o vadă, anunța “Parcul Național Piatra Craiului”, iar puțin mai jos, semnele prin care era interzisă trecerea oricărui fel de autovehicul, plus amenzile cu care s-ar fi ales cel ce nu le respectă. Cătălin a parcat mobilul puțin mai la vale de cabană, iar eu priveam cu tristețe la acea pancartă, dar și la mașina de teren care tocmai trecea cu aroganță prin poarta invizibilă a accesului în parcul național. Mă gândeam cât de stupidă puteam să fiu dacă aș fi întrebat: „Cine trebuie să aplice legea în zonă?”. Ori, ca de obicei este respectată doar de către cei cu bun simț. Mi-am văzut de treabă, așa că am pornit stațiile portabile să-și caute GPS-ul.

---

În acest timp, ne-am pus în rucsaci câte ceva de mâncare, ce mirosea a caș afumat, pâine pe vatră și niște fructe, plus sticla cu apă. Portabajul mașinii unde era situat nodul mobil a fost îndreptat înspre munte, deoarece pe o porțiune de drum, aveam de la el acoperire RoLink. După ce am ieșit din aria lui, stațiie au trecut pe scanare radio, atât în modul analogic, dar și digital.

Era așa de plăcut! Razele de soare adunau în aer câteva grade peste limita înghețului, ceea ce făcuse să se acumuleze mult noroi pe drumul, oricum stricat de tractoarele exloatării forestiere.

De fapt, aveam să constat asta pe parcursul celor cinci kilometri pe care i-am parcurs până la poalele Masivului Piatra Craiului.

Punctul nostru de destinație era stâna din Grind, aflată în poiana cu același nume, chiar sub masivul impunător al Craiului.

Mi-am propus să nu mă las copleșită decât de ceea ce natura a creat ea însăși. Nu vroiam să observ distrugerile pe care omul cu nepăsare le-a făcut în urma defrișărilor masive.

Anul trecut, aproximativ în aceeași perioadă, peisajul era cu totul altul, comparativ cu prăpădul pe care l-am văzut acum. Altfel, aerul mirosea pur, brazii erau tot verzi, ceva urme de patrupede prin zăpadă, iar soarele încerca să acopere cu lumina și căldura lui, ceea ce natura umană a stricat.

Îmi lipsea susurul pârâului Dâmbovocioara, deoarece albia fusese astupată și transformată în culoar pentru a facilita trasportul lemnului tăiat, tras fiind la vale cu ajutorul tractoarelor.

---

Cu cât înaintam spre poarta muntelui, stratul de zăpadă creștea pe marginea drumului, măsurând până la o jumătate de metru pe alocuri.

Sub noroiul de pe traseu, încă erau porțiuni de gheață, pe care astrul zilei nu apucase să le topească.

Cerul atât de albastru începea treptat să adune o plasă de nori, așa încât la momentul când am făcut filmarea peste înălțimi, soarele se retrăsese în spatele lor.

Și am ajuns în Poiana Grind, după vreo oră și jumătate de mers lejer.

Din cauza munților înalți din jurul nostru, nu am reușit să accesăm nici un nod sau repetor RoLink.

De fapt, ca să fiu indulgentă, într-o încercare de legătură radio cu Cristi – YO2CK, am putut să intrăm pe repetorul din Pitești, la un control de Q1, pe frecvența 439.100 MHz.

În schimb, l-am recepționat, la un nivel de Q3 – Q4, judecând după QSO-urile în desfășurare.

În deschiderea poienii, pe Valea Cheii de sub Grind, chiar la poalele masivului stâncos al Craiului se află Stâna din Grind, la altitudinea de 1373 m. În fața ei, câteva lemne stivuite piramidal mă duceau cu gândul la focul de tabără care avea să prindă viață în curând.

---

Acolo, sub coroana impunătoare a unui brad era o buturugă ce ne-a servit drept suport pentru prânzul delicios, mâncat în compania selectă a munților înzăpeziți.

Ceasul zilei arăta ora 3 PM și ar mai fi fost încă o jumătate de oră de mers până la Refugiul Alpin Grind. Gândindu-ne la cei cinci kilometri pe care îi aveam de înapoiat până la Cabana Brusturet, am amânat pentru data viitoare.

Ca și acoperire digitală, am accesat în condiții faine repetorul DMR situat pe Vârful Postavarul, deși porniserăm la vale și deci ne îndepărtam de granița cu Județul Brașov. Într-un QSO pe care l-am avut cu YO3IFO, i-am povestit lui Cornel despre noroiul de pe bocanci și tractorul dotat cu lanțuri care a trecut pe lângă noi ca să mai încarce o tranșă de trunchiuri lemnoase. N-am uitat nici mirosul intens al unui amalgam de rășină și ramuri de brad.

După alte popasuri pentru poze, filmare prin chei și privit în jur, am început să recepționăm nodul mobil RoLink rămas în mașină. Asta pentru că se auzea nea Bebe – YO7AMK ce se conversa cu nenea Marcel – YV6QD. L-am salutat și noi cu plăcere pe bunicul din Craiova, mai ales că ne este alături pe toate coclaurile umblate sau mai puțin. Să fi fost ora 16.30 când am ajuns la cabană și, cu un pic de oboseală care aluneca în gravitație spre bocanci, am pornit în sens învers prin aceleași chei.

Datorită munților înalți părea că se întunecă mai devreme, dar după ce am ajuns în drumul național, atmosfera s-a mai luminat.

De-a lungul întregii excursii ne-am conversat cu prietenii din rețea și cu această ocazie le mulțumim: Vlad – YO7HYC, Gabi – YO9ABK/M în Slovenia, Raul – YO6IXB, Ioan – YO5SEE, Gigi – YO4FVJ. Tot în compania radioamatorilor am fost și pe traseul de întoarcere. Aproape că mă luase somnul ascultându-l pe Cătălin vorbind cu Sorin – YO7HIC prin intermediul repetorul R0X situat pe Dealul Mățău de lângă Câmpulung.

Dincolo de intervenția brutală a omului ce reușeste în cele mai multe din cazuri să-și lase amprenta negativă asupra mediului, am primit în suflet o recompensă la superlativ. Este acea porție de energie din natura ce dăruiește viață, fără a ne cere nimic în schimb… nici măcar un strop de respect.

’73

Cristina – YO7JYL