Drum de vară prin România… un pic altfel

Știam că o să fie o vacanță altfel, așa cum diferit a fost și anul 2020, văzut prin prisma pandemiei de Coronavirus. Până la urmă, din vacanța asta, am învățat cu siguranță că la nevoie, omul se poate adapta la anumite condiții impuse de o situație nefericită. Din ceea ce am tot povestit aici, dorința noastră de a cunoaște locuri, fapte și oameni, atinge cote înalte, iar dacă toate acestea cuprind și părticele minunate de natură atunci, cu siguranță acolo mă regăsesc.

Doar că, în ultimele luni, pe care fiecare dintre noi le-am petrecut poate cu mai multă grijă pentru sănătate, am vrut să fac planuri referitoare la o posibilă vacanță, nu neapărat în afara țării, deși curiozitatea de a vedea și un alt mod de viață,  ne cam împinge de la spate. Mă gândeam cum ar suna o deplasare mai lungă ca zile, în condițiile în care, zilnic și la fiecare pas auzim: ”Purtați mască de protecție, spălați-vă des pe mâini, păstrați o distanță de minim doi metri față de alte persoane!”. Sigur, ca și cazare, dar cu respectarea distanțării sociale, am luat în calcul dormitul în cort (ceea ce am și făcut în excursia separată cu motoarele), dacă destinația zilei respective implica un popas în natură, eventual pe o pajiște sau la marginea unei păduri.

Însă, ne-am gândit că poate nu este chiar eficient să întindem și să strângem cortul în fiecare zi, mai ales că se putea întampla la ore târzii de seară. După mai multe consultări, eu alături de Cătălin, am hotărât ca această vacanță să fie altfel, fără o țintă finală sau kilometri calculați, ci pur și simplu vroiam să cunoaștem locuri noi și mai ales interesante din România.

Bun, țărișoara asta este plină de astfel de ținuturi, privind în toate punctele cardinale, deci am hotărât ca în fiecare zi a excursiei să stabilim de cu seara destinația pentru ziua următoare. Și cum spuneam mai sus, cum să ne distanțăm social de semenii noștri, pe lângă care trecem zi de zi, chiar și dacă alimentăm mașina cu puterea cailor din combustibil? Normal că până la urmă este inevitabil să socializăm unii cu alții, pentru că este firesc și trăim prin comunicare, însă știam că se poate și un pic altfel. Așa că am stabilit că putem repeta experiența din Măcin a cazării  în mașină, acolo unde relieful ne-ar permite și priveliștea locului ar fi pe măsură.

Zis și făcut, doar că prima destinație o știam deja, ca fiind Brașov. Vremea n-a fost deloc grozavă în orașul de la poalele Tâmpei, iar ploaia avea să ne pună bețe în roate. Era vacanță și optimiști din fire, nu ne puteam plânge de nimic, doar că de acolo, aveam în plan ca în ziua următoare să urcăm la Cabana Piatra Mare. Evident că la ivirea zorilor, ploaia torențială de origine brașoveană a avut alte planuri cu noi sau mai bine zis a cam vrut să grăbim plecarea, unde vedem cu ochii. Păi, încotro? “Hai spre Lacul de Smarald!”

Ideea lui Cătălin mi-a adus în minte un tărâm al basmelor, din care la răsărit sau în ceasul târziu al serii, încă mai pot să evadeze eroii copilăriei din apele-i cristaline. Bogdan, care ne urmărise pe harta APRS, dar nu știa care e destinația imediată, ne-a sugerat vizitarea Complexului Geologic Racoșul de Jos. I-am confirmat că acolo era și ținta noastră, iar apoi ploaia s-a liniștit pe masură ce ne apropiam de satul Racoș.

Acolo ne așteptau Lacul de Smarald, Vulcanul Stins Racoș, Coloanele de Bazalt și, în vecinătate, Castelul Sükösd-Bethlen. Cu siguranță, dacă ar fi fost soare, apa cu nuanțe verzui care a luat naștere în interiorul Carierei Racoș, ar fi fost o adevărată încântare, altfel, oricum suprafața translucidă a lacului era fascinantă, mulțumită clarității ei. 

Din indicațiile pe care le-am primit despre Complexul Geologic Racoș, lacul cuprinde o secțiune geologică a vulcanului bazaltic de 200 m lungime și peste 50 m înălțime și se formează din precipitații, topirea zăpezilor și izvoarele de fund identificate în timpul exploatărilor.

La o distanță mică de lac, pe același delușor, timp în care noi am putut efectua câteva QSO-uri cu Bogdan – YO3IXW, Miron – YO3ITI și Nea Bebe – YO7AMK, am ajuns la Vulcanul Stins sau o groapă destul de adâncă, având o suprafață întinsă cu urme roșietice, în care crescuseră pomi și plante.

Ele însuflețeau ceea ce natura nu va mai trezi vreodată la viață. Peisajul locului era unul de tip lunar și prezenta o culoare roșiatică, cu vegetație sporadică specifică.

Și din nou încet, dar sigur, a început ploaia care nu ne-a dat pace până am ajuns în locul unde lăsaserăm mașina. Ne-a părut rău că nu am mai putut vedea și Coloanele de Bazalt, dar din câte am aflat sunt un monument al naturii, cu o geologie caracterizată prin prezența scurgerilor de lavă.

Și apoi, în vecinătate, printre picăturile insistente de ploaie, aveam de văzut și Castelul Sükösd-Bethlen, a cărui atestare se face în primul inventar realizat în anul 1636.

A avut o istorie zbuciumată, iar comunitatea locală a încercat în nenumărate rânduri să renoveze ansamblul, mai ales prin Fundația Bethlen prin intermediul căreia s-au strâns fonduri.

De dragul istoriei, cerul s-a înseninat și Cătălin a putut filma de sus impresionantul castel.

Și am lăsat în urmă trecutul, pentru a ne continua drumul către o locație din judetul Harghita, numită Sky Gyimes. Este o stațiune de schi, situată într-o vale din Munții Ciucului, prevăzută cu teleschi, pârtii de schi și bob pe șine. De fapt, cel din urmă l-a făcut curios pe Cătălin, așa încât a vrut să încerce o coborâre, în timp ce eu l-am așteptat la bază. Iar peisajul atât de verde și aerul curat, ne-a determinat să vrem să rămânem peste noapte în zonă, undeva pe un deal plin cu flori vesele și nuanțe de curcubeu, pentru a vedea apusul de soare care nu vroia să ne aștepte.

În noaptea care a urmat, am văzut printre ochii infiniți ai cerului și cometa Neowise, ca un con de lumină ce pornea dintr-un punct mare ca o poartă stelară.

Așa cum am stabilit de la început, încă de seara ne-am gândit unde vrem și putem să ajungem a doua zi, așa că interesant era să pornim spre Bistrița și destinația Colibița. 

Un aspect care m-a impresionat pe drum și vreau să-l descriu în câteva cuvinte este legat de momentul în care am vrut să poposim într-o poiană aflată în spatele unei case din Comuna Maiorești – Județul Harghita: am scos din portbagaj ceva de mâncare, iar localnicul casei lângă care opriserăm, ne-a spus că dacă avem nevoie de apă potabilă, are cișmea în curte, după care a plecat și ne-a lăsat poarta deschisă. Ce-i drept aveam nevoie să ne spălăm pe mâini, așa că ne-am bucurat și recunosc… am profitat de ospitalitatea dumnealui, după care ne-am văzut de drum.

Stațiunea Colibița sau „marea de la munte”, cum este supranumit lacul imens de pe Valea Bistriței, s-a zărit la orizont spre seară.

Zona este una vastă ce oferă posibilități de relaxare pentru iubitorii muntelui în orice anotimp, de la drumeții pe înălțimi, ciclism montan, alpinism, caiac, pescuit și până la plimbări cu sania.

Stațiunea era populată din plin de turiști dornici să scape de aglomerația urbană, pentru momente unice de destindere lângă lacul de o frumusețe aparte.

Din păcate n-am găsit un loc liniștit pentru a campa, dat fiind obiceiul multora de a înțelege în mod greșit evadarea în natură, cu muzică ce răsuna în toată valea. Așa că ne-am retras pe drumul ce urca spre cariera de piatră, lângă o stână ce părea nelocuită.

Curioși să vedem dacă există turme în zonă, ne-am dus într-acolo, dar nu era nimeni, iar un steag îndoliat arborat la acoperișul căsuței, ne-a semnalat că ciobanul decedase de curând.

De fapt, chiar troița ridicată lângă ea și o fotografie înrămată pe unul dintre pereți confirma ceea ce și noi bănuiserăm.

La ieșirea din incinta frumos amenajată și cu de toate, în timp ce ne gândeam la omul care s-a stins în floarea vîrstei, ne-au speriat niște aripi care se zbăteau la fereastra închisă. Cătălin a reușit să prindă sufletul ce vroia să-și găsească libertatea, furată de sticla amăgitoare. După ce am mângâiat-o, inima micuței păsări care pulsa disperată în mâna lui Cătălin, și-a găsit libertatea spre cerul care o aștepta. După câteva ciripituri în semn de mulțumire și o amintire caldă în palma lui, s-a făcut nevăzută înspre brazi.

A doua zi știam foarte bine ce avem de făcut: pornirea către următoarea destinație, Poienile de sub Munte din Parcul Național Munții Maramureșului. Înainte însă, vroiam neapărat să-l întâlnim pe cel care în fiecare duminică, alături de echipa sa, realizează QTC-ul de la Bistrița. Marius – YO5AM, căci despre dumnealui este vorba, avea să fie extrem de surprins de apelul telefonic în care îi spuneam că suntem la Colibița, pornim spre Bistrița și ne-ar face plăcere să ne vedem. Cum putea să fie întalnirea cu dumnealui, având în vedere că apreciază articolele de pe blog, ne auzim de fiecare dată la emisiunea duminicală și așteptăm cu interes informațiile pe care ni le comunică în stilul său caracteristic, ferm, sobru și dintr-o perspectivă obiectivă?! Desigur, ne-a întâmpinat cu bucurie, emoție reciprocă, dar și uimire, deoarece nu se aștepta.

Cu veselie am împărtășit idei și păreri, am glumit, am povestit de-ale noastre și mai ales am făcut planuri care vor prinde contur în curând. Judecând după apelurile telefonice pe care le primea, era foarte ocupat, dar totuși a stat cu noi până când orele amiezii ne spuneau șoptit că suntem în întârziere. Cu părere de rău, dar și promisiunea că ne vom revedea curând, ne-am salutat și… drumul bun fie cu noi! După o ultimă poză împreună și o strângere caldă de mână, am pornit la drum spre următoarea noastră destinație, la fel de pitorească precum și numele său – Poienile de sub Munte. Ideea în sine ne duce cu gândul la natură, zonă faină de Maramureș și nu în ultimul rând, oamenii de acolo. O să revin la ei, pentru că iată, am ajuns întâi la Vișeu de Sus și în aer se simte miros de cărbune și aburul pufăit scos cu insitență de bătrânele, dar coloratele locomotive ale tradiționalei Mocănițe de Maramureș.

Practic, mă simțeam într-o altă lume, plină de tradiții, așa cum am citit doar în cărți și nu vroiam să plec dintre filele lor fascinante.

Programul de plimbare al trenului de legendă din inima Munților Maramureș nu corespundea cu al nostru, deoarece avea plecare la ora 9 AM și revenea la depou în jurul orei 5 PM. Nu ne-am putut încadra în timp, dar bogăția culturală și ineditul oferit de ecartamentul mic al mocăniței, ne-a încântat.

De-a lungul timpului relieful îngust al văilor care urmau cursul râului a creat necesitatea construirii liniilor de cale ferată forestieră caracteristice, al căror mecanism presupunea ca vagoanele goale de lemn să fie trase la deal cu ușurință de către locomotivele cu abur.

De asemenea, trenurile încărcate coborau pe curbele strânse spre fabricile de cherestea cu ajutorul greutății proprii. Ne aflam acolo în momentul când cursa zilei sosea în gară, iar locomotiva ce mirosea din plin a cărbune și lemn scotea aburii obosiți, trecând pe lângă noi pufăind.

Am lăsat bătrânul tren să se odihnească în depou pentru vizitatorii curioși din ziua următoare, iar noi ne-am continuat drumul prin ținutul de poveste al acestei zone.

Și am cotit dreapta spre Poienile de sub Munte sau mai bine zis un sat de la poalele Munților Maramureșului, de-a lungul râului Ruscova, în apropierea graniței cu Ucraina.

Căsuțele mici și destul de înghesuite, de parcă orice bucățică de loc, trebuie exploatată la maxim, au creat un univers uman interesant, alcătuit din oameni deschiși, veseli și dornici de a oferi ajutor, la fiecare oprire a noastră. Și pentru că tot ajunseserăm atât de sus pe harta României, a doua zi ne-am gândit că ar fi interesant și să vedem unde se agață ea în cui, practic cel mai ordic punct punct al țării – Sighetu Marmației.

N-am zăbovit aici, dar trebuia să imortalizăm cuiul uriaș și desigur, simbolic, din centrul orașului după care am pornit la vale, pe hartă în jos. Știu, ar fi trebuit să dăm un ocol și pe la Baia Mare unde ne aștepta Cătălin – YO3CAT, dar aceeași problemă a timpului mult prea scurt, ne-a făcut să renunțăm. La fel, cu drag, avem ușa deschisă oricând și la Mihai – YO2OCP, într-un drum la Satu Mare și de aceea sper să îl putem cunoaște și pe el, așa cum l-am cunoscut pe vărul său, anul trecut la Viena. Timpul mult prea scurt ne-a spus că era cazul să începem să ne apropiem de centrul țării și vroiam să ajungem la Vatra Dornei.

Urma să trecem din Transilvania spre Moldova, prin trecătoarea cea mai înaltă din Carpații Orientali – pitorescul Pas Prislop aflat la altitudinea de 1400 m, unde se află mănăstirea și hanul cu același nume. Aici ne-am abătut din drum pentru o privire de ansamblu a zonei muntoase, după care am coborât către Stațiunea din Depresiunea Dornelor.

Și am poposit într-o poiană pe drumul ce urca pe sub telescaun la pârtia de schi. Climatul temperat continental de nuanță alpină al zonei a determinat ca dimineața zilei următoare să ne trezim într-o ceață deasă în care nu se distingeau decât siluetele gri ale brazilor de lângă noi.

Precipitatiile abundente au favorizat dezvoltarea unei întinse pânze freatice, care iese la lumină sub formă de izvoare cu apă minerală. De fapt, la unul dintre ele am și ajuns, iar gustul era puternic mineralizat, accentuat de fier, cu o tentă roșiatică și o consistență usor carbogazoasă, care nu prea a fost pe gustul meu.

Ținta zilei era una foarte clară, mai exact Borsec, născută practic dintr-o promisiune pe care vroiam să o respectăm. Dar până acolo, din discuțiile noastre prin intermediul RoLink, Narcis – YO8RBY ne-a sugerat că ar fi interesant de urmărit traseul urmat de eroina lui Sadoveanu. Vitoria Lipan în romanul “Baltagul” a pornit pe valea Negrei pe urmele turmelor de oi, trecând prin Șaru Dornei, Păltiniș, Dârmoxa, Broșteni, Borca și Sabasa și traversând apoi Pasul Stânișoara (pe Drumul Talienilor). În dreptul satului Dârmoxa, am zărit un indicator rustic a cărui direcție ne îndrepta preț de vreo doi kilometri spre Crescătoria de cerbi. Era o locație în mijlocul muntelui, unde aerul ne îmbăta de mireasma florilor ce înveseleau pajiștile, dar și cu gazde primitoare.

Oamenii de acolo ne-au întâmpinat cu bucurie, ne-au prezentat locurile, dar în același timp, ne-au lăsat pe noi să le descoperim.

Am găsit aici locuința de vânătoare a lui Ceaușescu, un hamac bun pentru odihnă sau visare, și observatorul către țarcul animalelor sub forma unei căsuțe din copac.

Ea a fost ridicată pe ramurile impetuoase ale unui brad semeț, adică locul unde te întrebi dacă a fost sărutat de către divinitate.

Ne-au încântat ciutele blânde care își duc traiul liber, dar sigur, într-un loc numit „acasă”.

Apoi, ne-am continuat traseul și am mers de-a lungul râului Bistrița până în dreptul Lacului Bicaz, după care am lăsat romanele trecutului și ne-am îndreptat spre Borsec.

Ne-am bucurat deoarece am schimbat mereu impresii cu radioamatorii, atât de pe nodul portabil al lui Cătălin, dar și de pe nodurile sau repetoarele RoLink la care aveam acces. De fapt, pe tot parcursul întregii săptămâni, stația mobilă și portabilele au fost în permenență cu noi, astfel încât am vorbit cam tot timpul prin radio cu: YO7AMK, YO3IXW, YO3ITI, YO6NAM, YO6IXB, YO8RBY, YO8REX, YO9CSM, YO6BKB, YO2MPL, YO8RZZ, YO3DJP, YO4SJQ, YO4RIH, YO9GWW, YO5OSW, YO9CMF,YO2MOL, YO6IOG, YO7GZL, YO3BRO, YO7MCR, YO9JVS, YO2OCP. De aceea, cu scuzele de rigoare, nu-mi mai aduc aminte sau nu am notat la momentul respectiv indicativele pe care le-am salutat, dar voi actualiza articolul pe măsura ascultării înregistrărilor QSO-urilor.

Legat de Borsec, spuneam despre o promisiune făcută lui Nelu – YO6FCD, încă de pe drumul nostru spre Maramureș când dumnealui, auzindu-ne vorbind la stație prin RoLink, ne-a invitat la locația sa de la Releul de TV de pe Vf. Teascul de deasupra orașului Borsec.

La momentul respectiv, nu ne-am putut abate din drum, deoarece trecuserăm de locația respectivă, dar știam că la întoarcere vom urca pe Vf. Teascul, pentru a-l cunoaște pe Nelu. Indicațiile sale au fost clare: la intrarea în Borsec, apare indicatorul spre Toplița, apoi pe partea stângă o să vedem o clopotniță și începe drumul forestier. După parcurgerea a zece kilometri prin pădure și o mică porțiune de gol alpin, o să ajungem la poarta releului de televiziune. Părea simplu și de fapt, așa a și fost, cu excepția unor porțiuni de drum cu noroi și șanțuri pronunțate, făcute de către camioanele încărcate desigur… cu lemne. Ieșirea din pădure s-a făcut în Pasul Chiozrez, iar în zare se vedeau pilonii de la releu, dar și de la celelalte firme de telefonie mobilă.

Întâlnirea cu cel care, de o perioadă de treizeci de ani respiră aerul de deasupra Borsecului, s-a făcut în compania celor doi paznici canini, Lola și Mura.

Altfel, cele două suflete care îi țin de urât lui Nelu ne-au întâmpinat cu veselie și dorința de a găsi noi prieteni, chiar și sosiți de la distanță. Evident că nu am avut nici o șansă în a-l convinge pe omul muntelui că, de fapt noi suntem doar în trecere, am vrut să-l cunoaștem, după care coborâm în Borsec și ne vedem de drumul nostru. Invitația de a rămâne peste noapte la releu era categorică și nu se accepta nici un refuz.

Ba din contră, fiind vineri, ne-a rugat să rămânem acolo măcar până duminică. Din păcate, noi a doua zi trebuia sa fim în Brașov, iar duminică seara destinația finală era Pitești, așa că am rămas pe munte doar o noapte. Cu bucurie și mândrie ne-a arătat echipamentele stației, apoi au fost multe povești, amintiri dintr-o viață de om petrecută acolo și iarăsi… planuri pe care le-am pus la cale împreună cu dumnealui.

Ne-am cocoțat pe un pilon de GSM, pentru că „se vede frumos Ceahlăul”, iar apoi ne-a propus să coborâm până la lizieră, unde avea instalată o cameră de supraveghere, bine camuflată printre ramurile unui brad.

Cel care trebuia privit dincolo de obiectivul de sticlă era un urs, care s-a învățat să fie hrănit cu pâine și având ca revers al medaliei, studierea comportamentului animalului. Camera nu mai trimisese imagini de câteva ore bune, iar Nelu s-a gândit că se întâmplase ceva cu ea. Preț de un sfert de oră am coborât, după care am văzut camera așezată strategic. Era în regulă, doar că se blocase, deoarece unul dintre câinii care păzesc turma de oi de la stâna de sub Vf. Teascul fusese curios, o mirosise și o deplasase de la locul ei. După ce Nelu s-a asigurat că filmează din nou, ne-a spus că vom merge la stâna de sub munte pentru a savura un gust adevărat de produse tradiționale din lapte de oaie și vacă.

Era stâna lui Sorin, un om harnic, întreprinzător și plin de idei sau alfel spus, un absolvent de teologie și masterat în psihologie care ne-a povestit despre modul fericit de trai acolo.

Ne-a mulțumit pentru că am venit și ne-a servit cu urdă propaspătă, „mozarella” home made și brânză de burduf, alături de roșii și castraveți. Ne-a spus despre viața la stână, munca imensă depusă pentru a întreține o turmă de oi, văcuțe și cai, dar și planurile sale de viitor.

Dincolo de toate astea, luna nouă se ridicase pe deasupra brazilor, iar înainte de a pleca înapoi spre releu, cu mâinele întinse spre cer, Sorin a exclamat: „După mamă și soție, iubesc natura și stâna asta!” Iar eu am gândit… uite un om cu adevărat fericit.

Zorii zilei următoare au sosit la ochii noștri și cu părere de rău că plecăm, ne-am salutat cu Nelu de la Releul de Televiziune Borsec. Aveam în minte destinația Brașovului unde trebuia să ne întâlnim cu Răzvan – YO6NAM și Raul – YO6IXB. Ca și în urmă cu doar câteva zile, ploaia a încercat să ne intimideze, dar i-am rezistat, așa că la momentul când ne-am întalnit cu prietenii noștri brașoveni, se liniștiseră și ultimii nori supărați de pe cer. Și ca de fiecare dată când ne vedem cu ei, timpul trece pe repede înainte, încât și de data asta, nu am discutat tot ceea ce ne propuseserăm, însă drumurile noastre la Brașov sunt destul de dese, așa că timpul nu-i pierdut.

Iar pentru duminică, speram ca înainte de a pleca spre casă, să putem urca totuși la Cabana Piatra Mare, cum de fapt avuseserăm în gând încă din urmă cu o săptămână. Bogdan l-a anunțat pe Atti – YO6HSH că vom urca la el, așa că urma să ne ținem de cuvânt, mai ales că ne aștepta cu delicioasa cioarbă de cartofi cu tarhon și deja cunoscutul salam de biscuiți. Din start ziua se anunța scurtă, având în vedere timpul alocat urcării pe traseu, coborârii și mai ales plăcerii de a ne vedea cu Atti și prietenii de acolo.

Era a treia oară când îl întâlneam și de fiecare dată, cu greu ne lăsăm duși de la cabană. La Piatra Mare e acel ceva care oprește timpul în loc, la fel ca și aerul muntelui sau pajiștea din fața cabanei.

Traseul era neschimbat, iar băncuțele din pădure invitau turistul obosit să mai zăbovească un pic.

Atti ne aștepta în fața cabanei împreună cu Orban și simpatica Amazon, știind că urma să apărem, deoarece ne urmăriseră pe harta APRS, iar Bogdan aflat acasă, de pe camera web cu vedere spre vale.

Într-adevăr ne era foame, pentru că în graba mașinii pe care o lăsaserăm la Dâmbu Morii, tot acolo rămăseseră și fructele, uitate în portagaj. Poate a fost mai bine, deoarece ciorbele fierbinți de cartofi cu tarhon și cea de fasole, pregătite de Aniko – YO6HXJ, au fost ca un duș interior după efortul urcării, iar salamul de biscuiți pregătit la cabană de mâini iscusite, au completat deliciul unei mese la munte.

---

Dar trecuse de ora amiezii, iar noi trebuia să purcedem la coborâre deoarece drumul de întoarcere aveam să îl parcurgem prin traversarea munților, pe celebrul Transfăgărășan.

Ca de obicei, ruta pitorească a fascinantului drum adună an de an foarte mulți turiști, iar aglomerația se face simțită în apropierea punctului cel mai înalt al ei. Este vorba despre Bâlea Lac și tunelul săpat în munte, ce separă județele Sibiu de Argeș.

Norocul nostru a fost că orele serii, când noi am ajuns la altitudinea celor 2000 m îi mai împrăștiaseră, așa că ne-am strecurat cu ușurință, în timp ce pe frecvența 439.100 MHz a Repetorului RoLink din Păltiniș, ascultam QTC-ul duminical oferit cu prietenie și profesionalism de către colegii nostri radioamatori din Bistrița și desigur, prin vocea penetrantă a lui Marius – YO5AM.

Se întunecase deja, atunci când am ajuns în Pitești și nu știam la ce să mă gândesc întâi. Îmi veneau în minte de-a valma, informații auzite pe parcursul săptămânii legate de o explozie a numărului de cazuri de îmbolnăvire de Covid-19 și mă simțeam dezorientată și tristă. Apoi intervenise oboseala drumului și a zilei, dar și melancolia că se terminase aventura și rutina avea să se reia din ziua următoare. Dar dacă nu ar fi reîntoarcerea la viața de zi cu zi, cât de mult ne-am mai bucura de vacanță?

A fost o săptămână plină, de aventură, bucurie și m-aș întoarce oricând în aceste locuri pe cât de simple, pe atât de frumoase.

’73

Cristina – YO7JYL