Drumeție prin zăpada din Masivul Cozia

Deși era trecut de mijlocul lunii martie, se anunța un sfârșit de săptămână capricios, ca și această primăvara nehotărâtă. La fel eram și noi în privința unei ieșiri în natură… undeva oriunde, numai să fie.

Statul efectiv în casă pe un scaun în fața monitorului, începuse să-și lase amprenta asupra dorinței de a evada într-o drumeție spre munte.

Vremea mohorâtă nu ne împingea să plecăm și încerca să ne amăgească, aducându-ne în minte gânduri de genul: „Rămâi acasă la căldură!”. Totuși, Cătălin venise cu ideea de a da o fugă până pe Valea Păușa de sub Masivul Cozia, într-o drumeție de voie până la Mănăstirea Stânișoara. Era vorba de o plimbare la pas, preț de șase kilometri de mers până acolo unde se termină drumul: în inima muntelui.

De obicei eu spun DA la orice evadare în natură, nu contează unde, așa că n-am mai stat pe gânduri. Am pornit pe drumul spre Râmnicu Vâlcea, pe ruta deja cunoscută via Curtea de Argeș, pentru a ocoli aglomerația specifică de pe Dealul Negru. Ne așteptam la o provocare din partea naturii deoarece ninsese cu doar o zi în urmă, iar noi doar ce schimbaserăm la mașină cauciucurile All-Terrain cu anvelope de stradă… aventură!

În apropiere de orașul Curtea de Argeș, soarele a decis că vrea să fim prieteni, iar norii s-au risipit, lăsându-ne un cer foarte albastru.

Cele câteva grade peste limita înghețului, au făcut ca zăpada căzută să transforme în noroi ulițele satelor prin care treceam. Bălțile se dezmorțeau și ele sub razele blânde ale astrului vieții, stropind totul în jur. Nimeni pe drum. Lumina din infinitul albastru chema primăvara, dar fără puterea de a se împotrivi frigului. Judecând după noroiul pe care l-am stârnit cu roțile mașinii pe serpentinele ce urcau și coborau peste dealurile de la granița județelor Argeș și Vâlcea, aveam în plan ca pentru drumul de întoarcere să optăm pentru altă variantă.

În dreptul complexului balnear Călimănești – Căciulata, pe cealaltă parte a Râului Olt, există un sat mic numit Păușa. Pe centura ocolitoare a stațiunilor este un indicator spre dreapta care îi arată turistului că pe un drum forestier, preț de vreo șase kilometri, se poate ajunge la Mănăstirea Stânișoara.

Am fost acolo de multe ori, dar ceva ne cheamă înapoi, ca o promisiune pentru data viitoare, nu conteaza când va fi ea. Întreaga așezare a clădirii monahale, dar și drumul pitoresc prin pădure, ne ademenește indiferent de anotimp în zona geografică, bine pitită sub muntele Cozia.

În jurul orei 12.30 am lăsat mașina la capătul satului ce adună câteva case răsfirate și, am pornit la pas de-a lungul Văii Păușa.

Chiar la intrarea în Parcul Național Cozia, ne-a întâmpinat un cetățean care ne-a înmânat câte un pliant referitor la regulile care trebuie respectate pe parcursul vizitării parcului. De asemenea, ne-a anunțat în mod special că este complet interzisă aprinderea focului și amenajarea grătarelor. Dacă îmi aduc aminte, în toamna anului trecut, aproape toate băncuțele montate în pădure, de-a lungul firului de apă, fuseseră distruse, ceea ce explică hotărârea autorităților în privința celor care nu respectă natura. Am primit cu bucurie pliantul, în speranța că va exista cineva care să și aplice sancțiunile celor care încalcă prevederile legale.

Pe lângă pârâul cu ape repezi umflate de precitații, noi urcam agale pe drumul forestier, respirând cu nesaț aerul rece și proaspăt. De-a lungul firului curgător cu sens unic, am constatat că fuseseră montate băncuțe noi, care sperăm să reziste mai mult de această dată.

În timp ce fotografiam natura care începea să prindă viață pe sub zăpada insistentă, Cătălin vorbea la stația radio, cu prietenii radioamatori aflați la recepție în Rețeaua RoLink, dar și în Brand Meister România. Pe vârful Ciuha Mare din Masivul Cozia se află montate repetoare atât pentru modul analogic, dar și digital.

Nodul mobil a rămas în mașină, cu portbajalul îndreptat spre munte, așa încât pentru o bucată de traseu, ne-am folosit de semnalul lui. Apoi, Cătălin avea în rucsac și nodul portabil, pe care l-a alimentat cu energie dintr-un acumulator, iar internetul l-a asigurat din telefonul mobil. Astfel, ne-am salutat cu Lari – YO9CSM, Cornel – YO3IFO, Viorel – YO9FIM, Nea Bebe – YO7AMK, Mirel – YO4OMG, Gabi – YO9ABK/M în Spania, Stan – YO6ITR și Adi – YO8RZZ.

Când am ajuns în poiana de deasupra mănăstirii, încă era soare, după care câțiva nori și o pală de vânt au vrut să ne convingă că ar fi cazul să tremurăm puțin. Am găsit o mică porțiune de iarbă și o bucată de piatră, pe care ne-am așezat pentru o gustare din rucsac.

Altfel, pe toată întinderea din jur domnea imperiul zăpezii fără sfârșit. În plus, acolo era singurul loc unde aveam cât de cât acoperire de internet 4G pentru nodul portabil.

Altfel, cum puteau să fie sendvișurile mâncate în bătaia vântului,cu gluga în cap, în timp ce îl imploram pe soare să ne cruțe așteptarea? Nimic mai fain, nu de alta, dar degetele înghețate începuseră să mă doară.

Revenind la locația de sub munte, construită între anii 1903 – 1908, clădirea actualei biserici este înconjurată doar de frumusețea unui peisaj natural și foarte sălbatic.

Într-un cadru tăcut și liniștit impus de porunca monahală, călugării își duc viața într-un mod foarte auster, iar slujbele se țin noaptea.

Așa se explică faptul că de multe ori ne-a găsit seara acolo în poiană, moment în care clopotele răsunau straniu în stânca muntelui, iar ecoul era aruncat departe în vale. Îmi aduc aminte și de noaptea când, în urmă cu ceva ani, am instalat cortul acolo, iar la miezul nopții clopotele cerului anunțau întreaga natură că este timpul pentru rugăciune.

Înainte să înghețăm de tot, a urmat o scurtă filmare a întregii zone, după care cu un soi de nostalgie, am luat rucsacii și am pornit la vale.

Vântul rămăsese acolo, pentru că de-a lungul albiei pârâului și a pădurii care ascunde drumul forestier, atmosfera era atât de calmă. În plus, încet și cu răbdare, mâinile s-au dezghețat pentru un scop atât de drăguț.

Mesagerii primăverii se cereau admirați și fotografiați, așa încât căldura frumuseții lor s-a transferat în mâinile mele și mai ales, în sufletul meu.

În timp ce vorbeam prin stație cu Gabi – YO9ABK, îi spuneam cu uimire cum pot niște plăntuțe atât de firave să reziste în strânsoarea rece a zăpezii de martie. Culorile lor pline de viață și căldură implorau iarna să le cruțe.

Începuserăm să recepționăm RoLink prin intermediul nodului mobil, semn că eram aproape de mașină. Cătălin deja ajunsese la ea, în timp ce pe mine mă uitase timpul acolo, imortalizând “suflețelele” primăverii… și nu mă săturam de ele.

---

Cum spuneam la început, aveam să alegem altă rută pentru drumul de întoarcere și de altfel, aplicația Waze ne îndruma spre E80, pe clasicele serpentine ale Dealului Negru.

Se lăsa seara peste pământuri atunci când am ajuns în Pitești, iar căldura din mașină adusese amorțeală și oboseală după o zi rece în natură, dar atât de fierbinte pentru suflet.

’73

Cristina – YO7JYL