Flori de iarnă

Îmi era dor de o excursie prin zăpadă, să miros aerul rece și proaspăt al iernii la început de an.

Și pentru că de obicei nu fac planuri înaintea deplasărilor, în funcție de cum se anunță vremea pe ultima sută de metri, alături de Cătălin, drumețiile prind viață spre destinații interesante.

Știam foarte clar un lucru și anume acela că ninsese mai consistent cu o zi înainte, iar frigul de peste noapte păstrase strălucirea covorului imaculat peste meleagurile argeșene.

Nu era senin, dar nici nu conta acest aspect, pentru că plăcerea de a urca pe un vârf de munte și de a privi oriunde în zare, era alimentată din plin de relaxare și dorința de a face puțină mișcare.

De obicei, în portbagajul mașinii stau mai tot timpul rucsacii împreună cu pelerinele de ploaie și vânt, dar la care, de această dată am adăugat parazăpezile și colțarii, pe principiul „lasă-le să fie acolo”. De asemenea, din bagaj nu lipsesc niciodată stațiile radio portabile și cea de pe mașină, care fac echipă bună cu nodul mobil RoLink.

Astfel echipați, am pornit pe drumul spre Câmpulung pentru că, de la ieșirea din Pitești, în zilele cu atmosferă limpede, masivul Iezer – Păpușa se vede frumos și la doar o aruncătură de băț.

Odată ajunși în Câmpulung, cerul s-a înseninat, iar nuanța lui pură, precum albastrul de Voroneț, se lua la întrecere în frumusețe cu omătul imaculat de pe dealuri.

Ne-am continuat drumul spre Brașov, dar în dreptul Mausoleului de la Mateiaș, am ieșit de pe drum spre stânga în dreptul carierei de piatră ce produce materie primă pentru combinatul de ciment.

Undeva mai sus de carieră, am parcat mașina și am constatat cu plăcere că zăpada pufoasă se așternuse într-un strat cât să treacă peste nivelul gleznelor.

Printr-o simplă și plăcută coincidență, tot acolo l-am găsit pe șeful Serviciului Județean Salvamont Argeș împreună cu cei trei câini din rasa Border Collie, specializați în salvarea din avalanșă. Pe moment nu m-am gândit să îi fotografiez, recunosc… poate și din jenă, dar superbele exemplare canine m-au fascinat cu privirea inteligentă și minunatul lor comportament. Dincolo de aspectul comic și teleghidat pe care îl aveau cu zgarda de emițătoare și antena aferentă, erau numai ochi și urechi la stăpân, făcând abstracție totală de noi și tot ce era în jur. M-am uitat cu drag după ei, în timp ce au pornit într-o tură de alergare și zbenguială prin zăpada care le plăcea atât de mult.

Noi vroiam să ne cocoțăm pe muntele Mateiaș, aflat la altitudinea de 1240 metri, adică un vârf țuguiat, destul de abrupt, de pe care orizonturile se dezvăluie atât de frumos.

Ne-am echipat cu parazăpezile și colțarii, după care am pornit urcarea prin zăpada moale și fină ca o pudră, dar alunecoasă și instabilă. Ninsese viscolit, așa că pe alocuri omătul depășea zece poate cinsprezece centrimetri.

Firele de iarbă uscată fuseseră acoperite de amprenta ninsorii proaspete, așa încât păreau niște flori ale iernii ce vor rezista până când mângâierea soarelui le va topi.

Compania radioamatorilor a fost permanentă, fie că am vorbit sau doar i-am ascultat, atât în modul analogic, dar și digital. În tot acest timp, GPS-ul și-a făcut treaba pentru balizarea pe harta APRS.

---

Temperatura se afla la limita înghețului, iar fenomenele meteo se manifestau într-un amalgam interesant. Cerul era brodat cu porțiuni de azuriu, dar și nori supărați, în timp ce dintr-o dată, negura își făcea apariția, pe care vântul o plimba peste munți.

Urcarea prin zăpada afânată era anevoioasă, dar altfel, Mateiaș este un vârf ușor de abordat, chiar dacă porțiunea finală este plină de stânci ascuțite, ascunse sub covorul alb. Este un obiectiv S.O.T.A interesant de activat (YO/MC-201), cu deschidere atât spre sud, cuprinzând Craiova și București, dar și spre nord, accesând stații din zona Brașov.

Aceasta deoarece l-am activat în fiecare an, doar că de această dată, din grabă, nu am plecat echipați cu stația de unde scurte, acumulatorul exterior și antena Yagi. Am avut cu noi doar stațiile portabile, cu ajutorul cărora am purtat QSO-uri în rețeaua RoLink, dar și în modurile digitale, DMR și DMR+.

Nu simțeam frigul pentru că urcam… nu simțeam vântul pentru că soarele își făcea apariția deseori și dincolo de toate acestea, pe măsură ce înaintam în altitudine, tot ceea ce vedeam în jur era minunat.

După ce am ajuns la punctul cel mai înalt, am pus rucsacii pe zăpada atât de albă și am privit în jur fără glas.

Cele patru puncte cardinale erau bogate în impresii vizuale: spre sud cariera de calcar arăta ca un imens șantier arheologic, iar camioanele imense care transportau piatra, păreau niște furnici.

Apoi, dealul Mățău (cel mai înalt din România) era acoperit de negură. Urma valea peste care se ridicau semețe, vârfurile Piatra Dragoslavelor, Cioara și Leaota. Spre nord, zăream impresionantul masiv al Pietrei Craiului, a cărui zăpadă strălucea în lumina soarelui de ianuarie. Vizavi de el, de parcă se salutau, masivul Iezer – Păpușa stătea supărat acoperit de ceață.

Despre ceea ce vedeam, am povestit radioamatorilor cu care ne-am conversat în QSO-uri: nea Bebe – YO7AMK, Edi – YO3RAM, Alin – YO2ALN, Florentin – YO9BXC, Florian – YO9GJX, Florin – YP7IIY, Sile – YO4CWI, Costel – YO6OSC, Cătălin – YO3JBF/M, Sergiu – YO6IOG, Dumi – ER1VOX, Vlad – YO3IHG, Liviu – YO6QCD.

Oricât de mult ne plăcea priveliștea, nu am zăbovit mult pe vârf, deoarece bătea vântul, iar degetele de la mâini și picioare începuseră să ne înghețe.

La coborâre, trei sferturi din traseu l-am parcurs luminați de soare, după care în ultima parte, spre baza muntelui, ceața și-a impus prezența, aducând cu ea un aer straniu și înghețat.

Cerul era o mare albă deasupra noastră, prin care soarele răzbătea ca o minge luminoasă, dar fără de putere.

Nu mai conta, pentru că ceea ce fusese frumos văzuserăm, ceea ce ne-a plăcut ajunsese în căsuța sufletului, ceea ce am vrut să simțim acolo sus, fusese atins.

’73

Cristina – YO7JYL