Imagini de ianuarie din Masivul Cozia

Cu toții avem zile mai grele, poate stresante, când ne urnim din loc fără chemare, pentru a duce la îndeplinire sarcinile cotidiene. De asemenea, în viața noastră există momente când pur și simplu, motivația pare…. căzută de tot. În astfel de situații, cel mai bine funcționează să-mi mut mintea spre chestii pozitive și gândurile spre lucruri sau locuri care-mi plac. Sau, încerc o asociere între ceea ce trebuie să fac fără drept de apel și ceva care îmi aduce întotdeauna bucurie.

Și de fiecare dată îmi reușește, dacă arunc o privire la imaginile de pe munți oferite de camerele web de pe blog. După toate acestea, asocierea panoramelor montane cu faptul că am fost acolo sau mi-aș dori să ajung în acele locuri, îmi furnizează picătura lipsă de dopamină sau altfel spus, motivația de care am nevoie pentru a merge mai departe.

Și legat de acest aspect, odată cu venirea anotimpului alb, prin obiectivul camerelor web, noi am urmărit evoluția iernii peste înălțimi, așa… ca o statistică: variația temperaturii și a precipitațiilor. Dar mai ales, ne-a interesat modul de comportare a echipamentelor în condițiile destul de vitrege din locațiile montane.

Asta deoarece, am constatat că zăpada căzută din abundență, dar și chiciura care s-a scuturat de pe pilon, au făcut ca obiectivele camerelor web pe care noi le-am montat vara trecută în Masivul Cozia, să graviteze… iar ele să filmeze mai mult spre sol.

Știam că se impune o deplasare pe munte, deoarece ar mai fi de montat un senzor de temperatură, dar și de schimbat o mufă de la sistemul APRS – YO7JYL-10.

De rezolvat ar mai fi si problema repetorului, care din cauza radiofrecvenței puternice din zonă, ar avea nevoie de o ridicare a nivelului de squelch și de pus ton RoLink.

Pentru toate acestea însă, era necesar să aflăm dacă este posibil accesul auto până la cabana Cozia, deoarece puteam să anticipăm cât de consistent este bagajul cu echipamente.

Vroiam să urcăm pe munte la sfârșitul săptămânii trecute, mai ales că vremea se anunța prietenoasă, după o perioadă cu ger și precipitații abundente. Mi-am spus ca merită să aflăm care este starea drumului, așa că informația pe care am primit-o de la cabanier a fost aceea că “se poate urca având o mașină cu gardă înaltă la sol, până la aproximativ cinci kilometri distanță de cabană”.

De la baza muntelui și până la destinație, drumul forestier numără optsprezece kilometri, așa că făcând un calcul simplu, am zis că este convenabil. Era fain pentru că ne bucuram și de câțiva kilometri de mers pe jos, împreună cu fascinantul peisaj de iarnă.

Nu ar fi fost timp pentru tot ceea ce ne-am propus, plus urcat laptopul și restul echipamentelor în rucsac, astfel că am făcut un compromis. Am hotărât să urcăm (eu și Cătălin), doar pentru a îndrepta poziția camerelor web, lăsând pentru la primăvară restul chestiunilor de îndeplinit.

Pe șoseaua forestieră, plugul îndepărtase o parte din zăpadă, dar era amestecată cu porțiuni de gheață și șleauri provocate de camioanele care încărcau lemne. Pe unul chiar l-am așteptat să elibereze drumul, uitându-mă cu tristețe și neputință la trunchiurile imense de fag pe care troliul camionului le făcea stivă în remorcă.

Ne-am continuat traseul prin pădurea înțesată de zăpadă, iar pe margine, covorul imaculat atingea până la o jumătate de metru. În depărtare, se vedea troița și izvorul de lângă ea, apoi mi-a atras atenția o tăbliță metalică pe care scria: 5 KM.

Chiar dacă se mai putea înainta cu tracțiunea integrală prin zăpada destul de mare, noi am oprit mașina la câteva sute de metri mai la vale. Nu vroiam să ne forțăm norocul, pentru ceva ce numiserăm… excursie de plăcere.

În rucsaci am luat câteva chestii necesare pentru repoziționarea camerelor, stațiile portabile, o sticlă de apă, alta cu suc de mere primită de la mama și ceva de mâncare… după care am pornit.

Temperatura era undeva la limita înghețului, iar din când în când, brazii încărcați își scuturau povara albă, mult prea grea pentru ramurile lor lungi.

Soarele îndrăznea și parcă nu prea, iar țurțurii pe lângă care treceam, începuseră să curgă, plângăciosi.

Și povesteam diverse alături de Cătălin, dar și de radioamatorii aflați la recepția RoLink. În acest timp, atmosfera hibernală, atât de tăcută și liniștită în aparență, de fapt trăda zgomotul firesc al naturii. Era zăpada care se topea și ramurile de brad ce scuturau vesele stratul de omăt pe deasupra noastră. O falsă ninsoare, căzută dintr-un cer aproximativ senin, ne anunța că vântul fusese pe acolo.

De peste tot și de nicăieri, niște pițigoi își cântau bucuria prematură, crezând probabil că primăvara este aproape. Pe zăpadă se vedeau urmele diverselor vietăți care au fost în trecere și, se pierdeau undeva… în pădure.

Ce să mai spun despre ceea ce vedeam, preț de 360 de grade în jurul nostru? Brazii erau transformați în moșnegi mult prea cocoșați de ani și zăpadă, pe alocuri vedeam un cer foarte albastru, mii de steluțe strălucitoare cu care razele de soare se tot jucaseră pe suprafața albă, aer curat cât să ne hrănească sufletul și… atât de fumos!

A trecut repede timpul, salutându-ne cu Marian – YO8SGM, Imi – YO2LTF, Ioan – YO5SEE, Mirel – YO4OMG aflat în portabil prin Păltiniș, George – YO7FSL, nea Bebe – YO7AMK, Miron – YO3ITI, Bogdan – YO3IXW, Radu – YO6PVO/M, Cătălin – YO3IXL, Adi – YO9GWW, Coco – YO7HHE. Le mulțumim tuturor pentru că au avut plăcerea de a schimba un salut, iar noi am împărtășit cu ei bucuria pe care ne-a produs-o tabloul clasic și fascinant al unei ierni la munte.

În jurul orei 2 PM am ajuns la cabană, moment în care am început să tremur de la efort și frig. După ce am ronțăit rapid niște mâncare din rucsac, l-am rugat pe Cătălin să mă lase să rămân acolo și să urce doar el pe vârf pentru a regla poziția camerelor web.

După ultima zăpadă căzută în urmă cu doar 2-3 zile, se pare că nu mai fuseseră turiști curioși care să admire panorama Văii Oltului în aval și amonte. Așa că, săracul Cătălin a făcut singur pârtie spre vârf prin zăpada care trecea cu mult peste genuchi.

Cu siguranță îl doborâse și pe el oboseala, dar n-a mai spus nimic. Știa că este acolo pentru a regla camerele web, așa încât să ne putem bucura cu toții de imaginile fascinante ale orizontului. Ca o „Fata Morgana”, vârful era la distanță mică, îl vedea foarte clar, părea că se apropie de el, dar cu cât urca prin zăpada deasă, cu atât se îndepărta… ca și optimismul din mintea lui Cătălin.

În această perioadă de timp, eu intrasem în cabană și mă lipisem ca o pisică de soba caldă ce oferea binecuvântare mâinilor înghețate și răsuflărilor obosite de pe traseu. Am agățat stația în cuierul de lângă mine pentru ca să-l aud pe Cătălin și am închis ochii. Se auzea muzică rock și ca prin vis, mi-am adus aminte că în urmă cu vreo douăzeci de ani, într-o vacanță de vară, noi eram tot acolo. Din filmul atât de real al amintirilor care a durat preț de câteva minute, m-a trezit ușa de la intrare. La cabană veneau turiști, dornici să se dezmorțească cu o ciorbă fierbinte de văcuță ce mirosea ademenitor și în compania unei căni cu vin fiert sau ceai. Aducându-mi aminte că banii erau în portofelul rămas în mașină, aromele ce se îmbinau, nu făceau decât să mărească distanța psihologică dintre mine și ele, iar mașina din vale… și mai departe era. Am uitat rapid de mirosurile interesante și i-am răspuns lui Cătălin care mă apelase prin repetor, să-mi spună că a ajuns pe vârf. Urma ca după câteva minute să îi confirm că ambele camere fuseseră reorientate, iar pe blog imaginile s-au actualizat în poziția corectă.

După încă aproximativ o jumătate de oră, el a apărut în pragul ușii și nu a vrut să stea decât câteva minute, doar puțin… pentru a-și trage sufletul. Nu conta că era înghețat, ci doar faptul că ridicase obiectivele camerelor în poziția inițială și era extrem de vesel.

Ziua era trecută de orele 3 PM, se lăsase frigul binișor, iar noi trebuia să ajungem la mașină până se întuneca.

Era evident faptul că, la vale treburile stăteau cu totul altfel, gravitația își modificase formula și drumul mi s-a părut scurt, dar și mai ușor. Mă uitam în urmă și parcă îmi părea rău că plecăm, iar poarta invizibilă prin care tocmai trecuserăm, se închisese.

Când am zărit în vale troița și izvorul susurând pe sub zăpadă, știam că mai sunt câteva sute de metri până la locul unde lăsaserăm mașina.

Apoi am și văzut-o… stătea și ne aștepta, iar în apropiere de ora 5 PM porneam în mod motorizat spre casă, pe serpentinele înzăpezite. Soarele cu apusul lui de culoarea flăcărilor, se rostogolea dincolo de munte și nu ne mai convingea să rămânem, chiar daca mirosul iernii picura viață în suflet.

Pe drumul de întoarcere ne-am întâlnit cu seara… se așeza liniștită peste tot și toate, pe ruta Sălătrucu – Șuici – Curtea de Argeș, cutreierând apoi prin satele și comunele ce amorțeau tăcute sub frigul întunericului.

’73

Cristina – YO7JYL