La granița dintre două anotimpuri

Îmi aduc aminte cu bucurie de anii copilăriei și știu foarte clar că pe la mijlocul lunii martie, împreună cu ceata gălăgioasă de la bloc, porneam în căutarea primăverii. Știam că cel mai probabil aveam să o găsim la granița imaginară a anotimpurilor, în timp ce cutreieram potecile Pădurii Trivale din Pitești.

La fel și acum, chiar după trecerea anilor, undeva în sufletul nostru rămânem copii… acei copii care nu au încetat să se bucure de simplitate și firescul a ceea ce ne leagă de esențialul sens al cuvântului VIAȚĂ.

Este perioada din an când căldura se îngână cu frigul, când nu se știe dacă primăvara are de gând să rămână sau poate o răbufnire nervoasă și insistentă a vremii vrea să demonstreze că iarna încă se simte bine pe aici.

În excursia pe care am gândit-o tot departe de zgomotul orașelor, am avut ocazia să fim răsfățați de soarele lunii lui Marte. El știe să picure viață în fiecare rază aurie ce atinge pământul însetat de speranță.

Suntem dornici de ieșiri în natură, fie că este vorba de o plimbare cu bicicletele pe faleza Râului Argeș, fie că ar fi la mijloc implicată o călătorie mai lungă, spre ținuturi vecine. Încercăm mereu să ne bucurăm de fiecare clipă, căci nu-i așa? Firul existenței nu poate fi calculat și nici împărțit, iar viața este din păcate… unică.

 

Așa că, în urmă cu o săptămână, noi argeșeni fiind, aleseserăm să evadăm în zona muntoasă a județului, planificând o urcare pe Vârful Albina. El se află în vecinătatea barajului Vidraru, având altitudinea de de 1371 m (obiectivul YO/MC141 în Programul S.O.T.A).

De data asta, tot în zona turistică respectivă și la doar o aruncătură de undă radio de casă, ne-am hotărât să vizităm și muntele vecin – Ghițu sau YO/MC-112, aflat la înălțimea de 1622 m. Nu știam dacă vom putea ajunge până pe vârf, evident tot din cauza zăpezii care se lasă cu greu transformată în picături de apă dătătoare de viață.

Oricum, noi am pornit la drum pregătiți ca pentru drumețiile de astă iarnă, chiar dacă se anunța o zi cu soare. În consecință, n-am fost deloc deranjați de ideea că poate căram degeaba mănuși și parazăpezi. Am lăsat mașina într-un sătuc de ciobani, uitat la marginea comunei Corbeni și ne-am echipat cu stații portabile, dar și cea mobilă Yaesu FT 857, acumulatorul cu oareșce greutate măsurată în plumb și antena Yagi cu cinci elemente. Au încăput toate în rucsacii din spate și am început “plimbarea”, cum îmi place mie să o numesc.

Rampa de acces spre înălțimi era destul de abruptă, atât prin pădure cât și spre golul alpin, iar lumina soarelui încălzea blând locuitorii necuvântători ai zonei.

Peste tot erau poteci bătute la deal și vale de turmele mioarelor și știute doar de ele, destul de puțin accesibile pentru turiști, din cauza tufelor de mărăcini.

Știam de pe harta APRS că urma să ajungem într-un loc numit Stâna lui Carcala, mărginită de o poiană mare.

Pajiștea era presărată din plin cu nuanțele albăstrii ale brândușelor și viorelelor.

 

Am răsuflat ușurați când am văzut că stâna este nelocuită încă, neavând nici un chef să convingem câinii ciobănești despre intențiile noastre bune, despre faptul că suntem doar în trecere și cu gânduri de pace.

Ne-am bucurat din plin de vremea frumoasă și de cele 10 grade îndrăznețe, iar prin intermediul QSO-urilor efectuate în rețeaua RoLink am comunicat și radioamatorilor aflați la recepție despre planurile noastre. Ca de obicei, am putut schimba controale prin repetorul YO7F din Pitești până în apropiere de orașul Curtea de Argeș, apoi pe nodul mobil al lui Cătălin, iar pe tot parcursul urcării, repetorul din Masivul Cozia – Vf. Ciuha Mare, și-a făcut datoria cu prisosință.

Traseul crucii albastre se continua, la fel ca și diferența de nivel, iar peticele de zăpadă începeau a se înmulți.

Cu răbdare am ajuns pe o culme a muntelui, la monumentul ridicat în anul 1972 de către Societatea Turistică și Sportivă „Posada”. El reprezintă un omagiu adus primelor bătălii care au avut loc pe aceste meleaguri pentru păstrarea ființei neamului românesc.

Zăpada imaculată era neatinsă, parcă în semn de prețuire a memoriei eroilor ale căror suflete și-au luat zborul spre cer de aici. Pe anumite zone fusese troienită într-un strat consistent. Doar brazii înalți lăsau umbrele lor alungite să deseneze peste valurile albe ale omătului, urmele unor siluete trecătoare.

De aici și până la Vârful Ghițu, care este situat la altitudinea de 1622 m, ar mai fi fost de urcat o diferență de nivel de încă 100 de metri. Traseul coboară întâi într-o șa împădurită, pentru ca turistul obosit să înceapă a-și pierde din curaj.

După șaua ascunsă între brazi, urmează încă o porțiune situată pe versantul nordic, unde zăpada căzută din abundență ne-a impiedicat înaintarea. Așa că nu am insistat cu urcarea, rămânând la monumentul protejat de ramuri și unde stratul de nea ajungea până la nivelul genuchilor.

Existau porțiuni unde puteam călca cu ușurință peste crusta ei de gheață, dar pe alocuri, unde soarele își făcuse bine treaba și o mai topise, piciorul se scufunda. Era interesantă panorama care se vedea de la cei 100 de metri înălțime deasupra noastră.

De vântul care sufla acolo sus, se bucurau corbii ce se unduiau fără de griji pe aripile lui, dar se simțea din plin în elicele dronei, care protesta pentru efortul suplimentar pe care îl depunea.

Privind în jur, de fapt ne aflam la granița dintre două anotimpuri: uitându-ne spre sud, se vedeau în departare satele și căsuțele cu acoperișuri strălucind în soare, înveselite de primăvara care se așternuse încet peste văi.

Din contră, în partea opusă, munții erau îmbrăcați în alb, semn că iarna va rămâne încă peste creste pentru ceva timp.

Acolo am lăsat-o și noi după ce am început coborârea, împreună cu soarele ce înainta în zi. Am ales să pornim înapoi spre sud, unde ne aștepta primăvara.

Dincolo… spre granița iernii, au rămas doar urmele noastre subțiri pe zăpada de culoarea norilor, ca niște umbre ce se vor transforma cu timpul în picăturile transparente ale vieții.

’73

Cristina – YO7JYL