Lumina Învierii între cer și mare

Sărbătoarea Paștelui este despre suflet și mai ales… Lumina din el. Paștele este despre viața care se naște și renaște în fiecare dintre noi. Lumina Învierii este bucurie, speranță, încredere, dragoste și mai ales… este peste tot și toate. Pornind de la această idee, am ales să o primim la malul Mării Negre, acolo unde pentru prima oară, am vrut ca de Paște să unim Lumina cerului cu marea.

Astfel, o micuță candelă a strălucit ca o stea pe țărmul mării și al nopții de Înviere cu lumina ei efemeră. De atunci, acea Lumină a rămas în sufletul nostru, o vom purta cu noi și ne vom aduce aminte de ea în momentele grele ale vieții.

Ca în orice loc de pe acest pământ, unde întreaga creștinătate ortodoxă aștepta cu nerăbdare momentul zero al nopții de Paște, la malul mării lumea fremăta pe ultimă sută de metri în așteptarea clipei unice a anului.

Nouă ne era dor de nisip, scoici, de briza grăbită care ajungea la uscat din largul apelor încă reci, dar și de tot amalgamul de trăiri pe care le stârnește țărmul ei… numai aici.

Poate suna destul de ciudat, având în vedere faptul că atât în aer cât și în apă, temperatura nu era una deloc potrivită pentru scăldat, dar marea este fascinantă în orice moment al anului, dincolo de euforia sezonului estival.

Vinerea săptămânii patimilor, am gândit-o ca fiind perfectă pentru drumul spre Constanța, după ce puhoiul de turiști fusese gonit spre munte, alegând să petreacă Paștele pe Valea Prahovei. Ca niciodată, autostrăzile A1 București – Pitesti și A2 București – Constanța nu au fost aglomerate și am avut parte de o vreme minunată, chiar dacă la început ne temeam de niște ploi anunțate pentru prima zi de Paște. Lanurile de rapiță colorau primăvăratic drumul și era o adevărată încântare să le privesc.

Pe tot parcursul drumului am povestit cu prietenii radioamatori, ne-am făcut tradiționalele urări pentru marea sărbătoare a creștinătății. Fiecare dintre noi, în portabil, în mobil sau pur și simplu în cadrul primitor al casei, eram însuflețiți de acest moment special al anului și cu toții împărtășeam impresii cu privire la trăirile evenimentului. Privitor la oameni, ceea ce m-a impresionat pe tot parcursul acestor zile este faptul că am avut bucuria să vorbim la stație prin intermediul rețelei RoLink cu o mulțime de radioamatori, schimbând impresii despre orice. Ca mijloc de comunicație radio, am avut noi stația mobilă de pe mașină, portabilele programate pe frecvențele nodului mobil și portabil ale lui Cătălin, dar am accesat și repetorul RoLink din Constanța.

Îndată ce am ajuns în orașul Tomis, am căutat-o din priviri… era atât de calmă, curată, senină si parcă își uitase valurile pe cealaltă parte a uscatului.

Apa mării nu depășea zece grade, iar în aer aveam să simțim în jur de șaisprezece, dar blândețea razelor soarelui a făcut să fie și mai placută șederea noastră acolo. M-am amuzat împreună cu valurile care vroiau să șteargă ceea ce vroiam să las acolo pentru totdeauna.

În largul portului Constanța ne aștepta digul care, precum Moise desparte apele mării în două părți pe o distanță de aproape zece kilometri.

Într-o parte erau valurile mării care se loveau de stabilopozii imenși de beton ai digului, iar în cealaltă parte, găseam oglinda calmă a intinderii sărate, acolo unde navele plutesc agale, aproape de intrarea în port.

Împreună cu noi în plimbare erau pescărusii curioși care se apropiau de „zburătoarea” gălăgioasă. Dându-i ocol, strigau spre ea nemulțumirea față de apariția unui concurent zburător la festinul lor zilnic. Pe suprafața digului am găsit resturi de scoici pe care nepăsătorii locuitori înaripați le uitaseră pe jos când au terminat masa.

 

Am lăsat bicicletele lânga far, după ce am isprăvit de parcurs toată distanța cu vântul care bătea doar din față și am ajuns la marginea de beton a digului de larg. Între timp, priveam uimiți gabaritul impresionat al unui vapor care trecea pe lângă noi, pregătit să înfrunte apele întinderii albastre.

Odată ce s-a făcut nevăzut în spatele digului, mă așteptam să apară de undeva, din valuri, delfinii de anul trecut, care se jucau la suprafața apei și alergau bancurile de pești, stârnind pescărușii puși pe zarvă. Din păcate n-a fost să fie așa… pentru că nu i-am zărit în nici una din zilele cât am stat pe litoral. De asemenea, eram curioși să vedem cum arată plaja și marea de la înălțimea unei sute de metri.

Nisipul era la fel de strălucitor ca în zilele caniculare, dar lipsa turiștilor a făcut ca frumusețea plajei să nu fie alterată de ambalajele colorate ale resturilor menajere. Privitor la încântătoarea culoare a apei, nu ne-a venit să credem cât de azurie poate să fie o mare, numită Neagră.

Noaptea Învierii avea să fie una mult asteptată, candelele erau pregătite, lumea se aduna în tăcere pe lângă lăcașurile de cult, iar întunericul de pe malul mării aștepta și el… Lumina.

Deși conform prognozei ar fi trebuit să plouă, în fapt era senin, felinarele cerului erau la datorie în noaptea specială și scăpătau încetișor prin galaxii. Am așezat candela sângerie pe țărm, iar apa mării fără de valuri venea spre ea timid, întinzându-și cuminte marginea de spumă de teamă să nu o stingă.

În prima zi a Paștelui, soarele arunca săgeți în mare printr-o plasă de nori care timp de vreun sfert de oră a scuturat peste noi lacrimile cerului. După ce toate astea se vor fi liniștit, albastrul zilei s-a limpezit ca și ochii unui copil, lăsând pământenii să se bucure de Sărbătoarea Învierii.

La fel am procedat și noi, urmând ca a doua zi să pornim spre casă, nu înainte de a face un ocol prin ținutul Dobrogei, pe un traseu pe care ni l-a sugerat Bogdan – YO3IXW.

Dobrogea trebuie descoperită pe îndelete nu doar într-o zi, așa cum din păcate, am alocat noi tărâmului unic dintre Dunăre și Marea Neagră. Este o zonă cu profunde semnificații istorice, grăite fiind de chiar siturile arheologice care își odihnesc relicvele aici. Cetățile antice sunt răspândite pe toată suprafața Dobrogei și tocmai de aceea sunt greu de ajuns, vizitat, descoperit și înteles într-o singură zi.

Vroiam de mai mult timp să ajungem la fortăreața medievală Yeni-Sale (“sat nou” în limba turcă) sau Enisala, situată în judetul Tulcea, la o distanță de șapte kilometri de orașul Babadag.

Ruinele Cetății de la Enisala sunt situate pe un deal calcaros din comuna Jurilovca și domină zona lacurilor Razim (Razelm) și Babadag. Văzusem la Bogdan o poză cu un fascinant apus de soare de lângă zidurile cetății, fapt ce ne-a stârnit curiozitatea de a ajunge la ea.

O privire aruncată de la înălțimea câtorva zeci de metri, arată stilul de arhitectură militară, construită în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. După anul 1991, zidurile cetății năruite de intemperiile vremii au fost restaurate, devenind o minunată destinație turistică a zonei.

Un alt punct interesant de vizitat era Capul Doloșman, situat în apropiere de Enisala, fiind o arie protejată de interes național.

Denumirea Doloșman este otomană, provenind din cuvântul dolaș (obstacol) sau dolașma (loc de trecere). Este de fapt o faleză calcaroasă înaltă care se întinde pe o distanță de trei kilometri, iar marginea abruptă se aruncă direct în apele Lacului Razim. Rezervația adăpostește și asigură condiții de hrană și cuibărire pentru diferite categorii de păsări, reptile și protejează specii de plante.

Aici, lângă lipovenii din Jurilovca, se află o altă comoară a istoriei, numită Cetatea Argamum (din denumirea grecească „Orgame – oraș lângă Istru”). Faleza stâncoasă a Lacului Razim găzduiește prima așezare de pe teritoriul României menționată în documente antice de la sfârșitul secolului VI î.Hr. Așa cum se vede de sus, Cetatea Argamum acoperă un teritoriu impresionant, cu vestigii ce aparțin epocii romane. Însă, se pare că cea mai mare parte a cetății se află încă sub pământ, iar situl arheologic are o suprafață totală de aproximativ o sută de hectare.

Mi s-a mai părut interesant faptul că oriunde îmi orientam privirea, Lacul Razim era peste tot. De fapt, este cea mai mare întindere de apă dulce din România și adăpostește diverse specii de pești și păsări. Este fascinantă mareția peisajului care se vede de la înălțimea celor douăzeci și nouă de metri ai falezei, singura stâncoasă din zona litorală a țării.

Este un loc despre care puțină lume știe cât de frumos și sălbatic este. Înainte de anii ’80, când nu existau diguri, lacul comunica cu Marea Neagră prin Gura Portiței și peștii din apa sărată își depuneau icrele acolo. Apoi laguna s-a transformat în lac de apă dulce pentru că a rămas alimentat doar de apa Dunării venită din brațul Sfântu Gheorghe.

Evident că ar mai fi fost rost de stat, de privit, de imaginat ce a fost și cum a fost cândva, în cursul de neoprit al clepsidrei timpului și de înțeles ce reprezentăm noi de fapt în firul ăsta de nisip al istoriei. Există un „dar” în toată această poveste… pentru că timpul nu mai avea nici el rabdare cu noi și orele înaintau în zi.

Ne-am urnit cu greu la drum, dar ne-am bucurat pentru locurile faine pe care am avut șansa să le vizităm. În drumul nostru spre casă vroiam să ne oprim la unul din parcurile eoliene, vestite în zona Dobrogei.

Pe lângă intensitatea permanentă şi constantă a vântului, Dobrogea are şi un relief propice industriei eoliene. Parcul Fântânele – Cogealac este cel mai mare din Europa fiind compus din 240 de turbine eoliene. Fiecare dintre ele este ridicată la înălțimea de o sută de metri și are un diametru al rotorului de nouăzeci și nouă de metri.

Ca un contrast între trecut și prezent, între vechi și nou, între istoria de la care tocmai plecaserăm și tehnologia către care ne îndreptam, am filmat o imagine de ansamblu a unui parc eolian și a unei turbine în plină activitate.

Ne-au impresionat dimensiunile ei și… pe cât era de mare, atât de silențios a dovedit că știe să producă energie.

Am lăsat vântul Dobrogei să alerge palele turbinelor eoliene, noi urmând a ne continua drumul spre casă.

Tot Bogdan ne sugerase ca pe traseul nostru spre Autostrada A2 să vizităm Rezervația Naturală Cheile Dobrogei, de fapt o interesantă arie naturală protejată. Aflaserăm că este nevoie de o zi întreagă pentru a descoperi acest colț de natură liniștit, care îți inspiră sentimentul de început de lume oriunde pui piciorul. De asemenea, perioada cea mai bună pentru a vizita acestă zonă protejată este primavara sau toamna. Ca făcut, dintr-o eroare de GPS cauzată probabil de lipsa semnalui, noi am ratat intrarea în chei și era destul de târziu pentru ca să ne mai întoarcem din drum. Deși am regretat pe moment, ne-am promis că o să venim cu siguranță altă dată pentru o perioadă mai lungă de o zi și a vizita aceste locuri cu un trecut aparte.

De fiecare dată, întoarcerea stârnește nostalgii, iar la pastelarea acestui jurnal de drumeție, efectiv nu mi-am putut aduna gândurile pentru a le transpune în rânduri… și m-am întrebat de ce. Cred că de fapt, mintea mea rămăsese acolo. Este vorba despre Lumina Învierii pe care am primit-o la marea de un albastru nesfârșit, la țărmul ei cu nisip ca deșertul.

Rămăsesem cu scoicile care și-au găsit sfârșitul aici sau cu pescărușii neobosiți în zbor la marginea orizontului.

Pe aripile brizei am fost purtați spre Dobrogea unde timpul s-a oprit în loc peste zidurile cetăților de la începuturile vremurilor. Am respirat aerul cu miros de deltă și stuf si ne-am lăsat ademeniți de câmpurile verzi conturate cu lanuri aurii de rapiță.

Am ascultat vântul primăverii care trecea de la o turbină eoliană la alta, printre palele uriașe care transformă însăși natura în energie și am promis că vom reveni pe aceste meleaguri de poveste.

’73

Cristina – YO7JYL