Cum să mai amân puțin plecarea verii? Cum să conving soarele să nu se îndepărteze de noi? Cum să îi spun mării că vreau să vin mereu la ea, indiferent că strălucește în oglinda luminii sau că e sălbatică și nervoasă, mai mult decât pot grăi valurile ei înspumate? Cum să păstrez peste an mirosul ei sărat și glasurile ascuțite ale pescărușilor liberi peste întinderea nesfârșită?
Atunci când revine dorul de plajele scăldate de soare, nu pot decât să mă întorc la Marea Neagră de fiecare dată, într-o călătorie de o zi sau două… un sfârșit de săptămână poate, chiar în mijloc de toamnă.
Gândul de a revedea marea într-o zi însorită, mă umplea de bucurie, așa că alături de Cătălin – YO7GQZ am pornit de cu seară la drum spre Constanța după ce și bicicletele și-au găsit un loc pe suportul fixat de portbagajul mașinii. Aveam în plan să dăm o fugă și pe digul de larg, acolo unde astă vară am lăsat delfinii veseli care păcăleau pescărușii în goana lor după un ospăț gratuit.
La orice început de week-end drumurile sunt aglomerate, moment în care toata lumea intră într-un soi de agitație, încercând cu orice preț să evadeze rapid din orașe. Așa se prezenta și autostrada A1 pe care am plecat de la Pitești, iar furnicarul de mașini se întindea pe zeci de kilometri. În urma unui incendiu de vegetație, traficul s-a blocat de tot pentru o perioadă, mai ales la apariția echipajelor de intervenție care au deviat întreaga coloană de autovehicule mici și mari pe variante alternative de drum județean.
După un parcurs de câteva zeci de kilometri, când am revenit pe autostradă se înserase de-a binelea, iar până la destinație mai erau vreo trei sute de kilometri. Excursia era încă la început, așa că nu avea nici un rost să ne stricăm buna dispozitie pentru atâta lucru, motiv pentru care mă delectam urmărind soarele cum pleca spre alte tărâmuri luând cu el o perdea sângerie de cer.
Cu răbdare am trecut și peste centura ocolitoare a Bucureștiului, iar întinderea albastră a mării părea mai aproape atunci când am intrat pe Autostrada Soarelui.
Oricum nu ne grăbeam, ca de obicei nu ne-am făcut planuri și nici pentru dormit nu aranjaserăm nimic. Am ajuns târziu la locul de cazare pe care l-am căutat pe internet în timpul mersului. Atunci când am coborât din mașină, lângă Lacul Tăbăcăriei din Constanța, dinspre largul mării bătea destul de puternic vântul și aducea un miros sărat amestecat cu scoici. Sub acoperișul întunericului nu o vedeam, dar îi auzeam valurile cum șopteau ceva de neînțeles la țărm.
Abia așteptam plimbarea pe două roți din ziua ce trebuia să înceapă în câteva ore. Oboseala săptămânii care se încheia își spusese deja cuvântul, așa că am ratat răsăritul zilei de sâmbătă. Cu toate acestea, marea era tot acolo și ne aștepta aruncând înspre mal niște valuri uriașe ce se spărgeau de dig într-o plasă de picături sărate.
Ne-am echipat cu stațiile portabile și am tot ținut legătura cu radioamatorii din țară prin rețeaua RoLink, ascultând în același timp impresiile și QSO-urile demonstrative comunicate de colegii aflați la Summit- ul de toamnă de la Bistrița.
După ce am trecut de zona Cazinoului, în timp ce pedalam pe digul de larg, încercam să zăresc undeva delfinii pe care i-am urmărit încântată astă vară sărind deasupra apei și jucându-se printre valuri.
Nu i-am văzut din păcate, pe lângă noi trecând gălăgiosi doar pescăruși ce vroiau să-i alunge de la un prânz pe cinste pe ceilalți concurenți zburători. Mă amuzau în timp ce brăzdau cerul atât de albastru, lăsându-se purtați pe aripile vântului călduț care bătea încă din ziua precedentă.
La capătul digului lung de vreo nouă kilometri, a fost așezat de curând un far alimentat de la două panouri solare. Ne-am sprijinit și noi de el, privind în departare platforma petrolieră și vapoarele care pluteau agale spre larg.
M-am culcat pe betonul căldut al digului cu fața spre cer și îl priveam. Era atât de albastru, iar norii pufoși din spatele lui se jucau ca într-o poveste. Mă amuza metamorfoza lor și formele ciudate create de muzica vântului și îmi lăsau impresia că farul fuge de ei.
După ce am zabovit un timp pe dig și ne-am odihnit împreună cu pescărușii, am pornit în sens opus spre Cazinoul din Constanța și portul turistic de lângă el.
Bărcile ancorate la mal erau aliniate ca niște soldați în front, pregătiți să se arunce în valurile înspumate.
Ne-am oprit la plaja Modern din Constanța ca să admirăm un concurs de kite-uri, ale căror zmeie colorate se lăsau duse de vânt în toate părțile, lăsând impresia unor aripi uriașe.
Pe înserat am plecat spre Stațiunea Mamaia pe faleza amenajată cu piste de biciclete. Nu-mi venea să cred că nisipurile de aici, foarte aglomerate în sezonul estival, dar și zona de promenadă erau pustii. Plaja cu nisip atât de fin în perioada verii era însemnată pe suprafețe mari cu trupurile gelatinoase ale meduzelor neobișnuit de mari, care nu au reușit să supraviețuiască valurilor uriașe ce le-au aruncat pe țărm.
Vântul adusese dinspre plajă o cantitate suficientă de nisip, pe care îl răspândise până aproape de pista de biciclete. Se însera, vântul începuse să sufle și mai tare, iar faptul că nu era nimeni cât vedeai cu ochii, părea și mai greu de crezut, într-o atmosferă stranie.
Seara a trecut repede, la fel cum a spulberat și vântul toate urmele pașilor nostri făcuți pe nisip.
Și pentru că a doua zi înainte de a pleca spre casă nu aveam nici un program stabilit…ne-am propus spre vizitare un loc din partea de nord a litoralului.
Acolo, chiar și vara în plin sezon, natura este la ea acasă, plaja sălbatică, dar pregătită să-i primească pe cei care nu lasă amprenta resturilor menajere pe nisipul auriu. După câteva zeci de kilometri și o porțiune de drum paralelă cu malul mării, am ajuns la locul respectiv și am privit în jur: pe plajă, atât în stânga cât și în dreapta… nici țipenie de om.
Doar niște pescăruși se strigau între ei, de parcă ar fi făcut o întrecere, luându-și zborul la fiecare val curajos ce i-ar fi tăvalit prin nisipul ud.
Am pornit la pas pe malul mării, pe lângă valurile înspumate ce veneau curioase la noi.
Atentă fiind să adun cât mai multe dintre cochiliile părăsite care îmi păreau interesante, n-am observat că ne traversa calea tacticos un șarpe. Avea cam o jumătate de metru în lungime și vroia să ne demonstreze că este periculos luând pozitia de atac, pregatit să muște în orice moment. Am profitat de clipele în care stătea nemiscat, i-am făcut câteva poze, după care l-am lăsat în pace. Ulterior am mai întâlnit și alți frați de-ai lui făcând serpentine pe nisip și apoi pe apă.
Ne-am continuat drumul de-a lungul plajei la fel de pustii către nord pe o distanță de vreo doi kilometri, adunând o mulțime de scoici, melci, cochilii și privind marea cum se zbătea la câțiva metri de noi, cu intenția să înghită cât mai mult din suprafața uscatului.
Cu cât înainta soarele spre după-amiază, știam că trebuie să ne punem în mișcare către casă, dar nu înainte de a mă mai uita încă o dată spre plaja și valurile care păreau să ne rețină cu tentacule imaginare.
Am lăsat acolo marea atât de fascinantă în orice moment al anului, într-un echilibru perfect al naturii, cu neaua ei din spumă, pescărușii gălăgiosi care își strigau în zbor libertatea, scoicile mângâiate de valuri, meduzele aruncate de vreo furtună pe nisip și vântul care nu a încetat să sufle pe toată perioada șederii acolo.
Întinderi albastre fără de hotare
Cu spumă ca neaua și glas de vânt,
Degete fine se retrag înspre mare
Și scoici părăsite găsind pe pământ.
Din adâncul cerului coboară în valuri,
Lăsând amprenta unui strigăt apus,
Pescăruși în zbor de pe alte meleaguri
Căutând ziua ce tocmai s-a dus.
’73
Cristina – YO7JYL