Luna decembrie fost caracterizată de o perioadă de timp când soarele s-a lăsat greu de zărit, dincolo de plafonul consistent cu nori plumburii. Nici toamnă, nici iarnă… nici ploi, dar nici zăpadă. În cele din urmă, ceața gri și atmosfera morocănoasă de la finalul anului 2024 au cedat, iar soarele ne-a trimis câteva raze, care ne-au dus cu gândul că, mai există speranță.
Noi avem privilegiul că orașul Pitești este aproape de cele mai spectaculoase și înalte masive muntoase din România. Încă din copilărie, acest fapt a impregnat în sufletul nostru, atașamentul față de munții argeșeni. Atunci, este lesne de înțeles de ce era atât de necesară, o simplă și binevenită evadare spre acel pas, mai aproape de cer. De data asta am ales, să zicem… zona înaltă a pitorescului drum DN7C – Transfăgărășan.
Practic, a doua zi de Crăciun, am lăsat în urmă orașele acoperite de norii grei și apăsători, pornind alături de Cătălin spre zările deschise și luminate de soarele blând al finalului de an. Cumva, era o asociere de dor de munte, cu ceva mișcare fizică, undeva pe aproape și, evident… cel mai dorit aspect: zăpădăăăăăă!
Era ca o promisiune pe care calendarul ne-o făcea, pentru a închide cu bucurie și fără regrete anul 2024. În același timp, gândeam optimiști, cu speranța unui viitor bun, dincolo de cumpăna inevitabilă dintre ani.
Am lăsat mașina la complexul turistic Piscul Negru și am pornit la pas, preț de câțiva kilometri, până la Cabana Capra. Oricum de acolo, drumul este închis în perioada de iarnă, la fel ca și tunelul Capra – Bâlea. Cu toate astea, erau conducători auto ce nu țineau cont de semnele rutiere și urcau cu mașinile până la cabană.
Aflată la altitudinea de 1585 metri în zona golului alpin, panorama de la cabană este una impresionantă în orice perioadă a anului, fiind încântătoare și dorită în orice anotimp.
„Călătorule, ține minte! Când inima îți cântă de fericire pentru ce ai realizat, atunci fii sigur că nici un sacrificiu nu a fost prea mare.”
După cei aproximativ patru kilometri de mers în compania selectă a muntelui, plus a aerului rarefiat și pur, am savurat niște cozonac, rămas de la Crăciun. De pe prispa unei căbănuțe părăsite, dar încălzite de soare, priveam cu nesaț crestele presărate cu puțină zăpadă viscolită, dar la fel de impresionante.
Odată ce soarele s-a retras în spatele masivului de piatră, am pornit spre vale. Încet se lăsa și frigul, dar nu am plecat până ce nu am luat cu noi o mică parte din energia muntelui. Se simțea din plin bucuria că ne-am aflat acolo și aveam speranța că ne vom reîntoarce peste încă un an.
Soarele Noului An 2025 a fost la fel de bun cu noi așa încât, în a doua zi a lui, am avut șansa de a privi zările senine din zona înaltă a orașului Câmpulung Muscel. Mai precis, pe drumul ce duce spre Brașov, în dreptul Mausoleului de la Mateiaș, se cotește spre stânga, ajungând la cariera de calcar cu același nume.
În apropierea ei, se ridică un munte de forma unei piramide stâncoase, iar după un urcuș susținut, se ajunge la altitudinea de 1243 m, cât măsoară vârful Mateiaș.
Pe lângă noi a trecut o turmă de mioare, iar ciobanii au intrat rapid în vorbă cu noi, atrași de antena aflată pe plafonul mașinii.
Oameni obișnuiți cu frigul și zăpezile de altădată din munți, ciobanii erau la fel de mirați ca și noi de cele aproximativ 15 grade resimțite în aerul zilei de 2 ianuarie 2025.
După aproximativ o jumătate de oră de urcare relaxată în compania radioamatorilor din rețeaua RoLink, am ajuns pe vârf.
Așezați pe iarba uscată și încălzită de soarele blând, am privit cu bucurie în jur. Orizontul celor 360 de grade, ni s-a deschis precum filele unui album cu poze. Apoi am închis ochii, pentru ca tot ceea ce am văzut, să-mi rămână bine întipărit în minte, atunci când îmi va fi dor.
Vântul ce adia ușor, aducea din vale miros de lemn ars în sobă, iar hornurile căsuțelor se luau la întrecere în jocul lor, nedezlegat de noi.
O ultimă imagine de la baza muntelui, ne-a adus aminte de amplasamentul fostului depozit de muniție, folosită pentru extragerea din munte a calcarului.
Cum am terminat anul 2024? Cum am început anul 2025? Răspunsul la ambele întrebări este unic: fără părere de rău, că timpul își vede de drumul lui spre infinit, indiferent de existența noastră pe pământ. De asemenea, aș mai răspunde: cu bucurie pentru momentul prezent al fiecărei clipe petrecute aici, cu speranța unui viitor bun și blând cu noi, cu înțelepciunea că omenirea a ajuns la un nivel suficient de evoluție, încât să nu strice ceea ce Terra a construit și ne oferă cu drag, dar și cu conștiința că minunata planetă albastră încă ne mai poate susține, fără ca noi să ne autodistrugem.
LA MULȚI ANI, 2025!
Cristina – YO7JYL
Frumoase poze! La multi ani cu sanatate!
Mulțumim, Adi! La mulți ani cu sănătate și ție!