O zi de toamnă pe „Drumul Regelui”

Cine mai știe de câte ori am povestit aici despre călătoriile prin munții pe care îi traversează Transalpina, supranumită și „Drumul Regelui”?! Privind în urmă, au fost destule ocaziile de a ajunge și povesti despre șoseaua spectaculoasă, aflată la cea mai mare altitudine din România.

În plus, sunt o grămadă de vârfuri bune de activat în Programul S.O.T.A, așa că măcar o dată pe an, ne reîntoarcem pe drumul care șerpuiește cu mult curaj peste înălțimi. El se strecoară pe lângă creste înzăpezite și trece prin patru județe: Gorj, Vâlcea, Sibiu și Alba. Cu bunăvoința lor, furăm un strop din energia inepuizabilă a munților înalți de peste 2000 de metri.

Ne iese de fiecare dată pentru că, așa cum i-am spus mereu lui Cătălin: după o excursie la munte, întreg universul cotidian îmi este dat peste cap.

Asta pentru că, natura ne aduce în suflet multă bunădispoziție și mai ales, energia de care avem nevoie pentru încă o săptămână nebună, raportându-mă la realitatea imediată.

Chiar dacă se întâmplă ca vremea să aibă alte intenții cu noi, de cele mai multe ori nu dăm înapoi din ceea ce planificăm, așa cum s-a întâmplat și de data asta. Cu alte cuvinte, sâmbătă în zori ploua torențial din niște nori plumburii ce aruncau fulgere înspre pământ. Era clar că nu avea rost să plecăm spre munte, dar accesând camerele web de pe blog, situația nu era așa de cenușie. De pe înălțimi, soarele se uita cu drag spre muritori, dar la altitudine joasă, stratul norilor era prea consistent.

Având încredere în ceea ce am văzut, după ce a trecut ploaia nervoasă, am pornit spre județul Vâlcea pe traseul care ne atrage de ceva timp încoace, adică peste dealuri prin sate și comune.

Ca de obicei, aveam cu noi stațiile portabile, dar și Yaesu FT 857 pentru eventuale legături radio pe direct. La partea de antene, n-au lipsit din portbagaj Yagi cu cinci elemente și cea pentru unde scurte.

Revenind la traseu, preferăm varianta mai ocolită, pentru că la țară, semnele caracteristice ale toamnei sunt mai vizibile. Așa că în timp ce Cătălin conducea, eu priveam pe geam, delectându-mă cu tablouri pastelate și vesele. Pomii fructiferi se bucurau de mere sângerii ce așteptau să fie culese, iar gutuile cu puf auriu atârnau greu pe ramuri. Într-una din curți o bătrânică adusă parcă din poveștile cu Sfânta Vineri, stătea lângă o grămadă portocalie de dovleci.

Cu cât înaintam spre Călimănești – Căciulata norii se risipeau, iar când am cotit stânga spre Brezoi, cerul se limpezise ca niște ochi de copil.

Pe drumul spre Voineasa, am trecut și pe lângă Barajul Brădișor unde am oprit preț de o poză, după care ne-am pus în mișcare spre munții deasupra cărora vântul începuse să alerge niște nori alburii.

Serpentinele s-au dus unele după altele, lăsând în urmă pădurea pastelată de pe margine cu miros de pământ proaspăt. Și aici plouase cu puțin timp în urmă, iar soarele transforma în cristale picăturile de apă de pe frunze.

Odată ajunși în Curmătura Vidruței, am vrut să urmăm o scurtătură de șosea forestieră pietruită, o soră a Transalpinei care parcă urcă spre nori. Numit Drumul Strategic Transalpina, a fost construit de trupele germane în timpul primului război mondial și merge de-a lungul crestelor Munților Latoriței oferind o largă perspectivă asupra vârfurilor muntoase din jur.

Cu cât urcam în altitudine norii se adunau într-o horă spulberată pe alocuri de vântul ce devenea nervos.

În tot acest timp, temperatura se încăpățâna să scadă, iar pietrele de pe drum se transformau în bolovani. În urma ploii, drumul se deteriorase, așa încât șleaurile care s-au format, ne-au adus în situația în care nu am mai putut înainta. Mă aflam în spatele mașinii, iar ceea ce vedeam începuse deja să nu-mi mai placă și începusem să simt un gol în stomac. În partea stângă a drumului era masivul muntos, iar în dreapta era prăpastie sau cinic spus “coborâre pe scurtătură”. Deși avea gardă înaltă și tracțiune integrală, mașina se înclinase destul de mult spre dreapta, adică exact unde era valea abruptă, iar solul moale făcea să se înfunde fix în șleau. Se dusese plăcerea excursiei. Nu mai vedeam nici culorile toamnei care până în urmă cu doar câteva minute îmi bucuraseră ochii, nici porțiunile azurii ale cerului peste vârfuri. Era clar că nu se putea avansa, așa că i-am zis lui Cătălin să încerce să dea încet înapoi, înainte ca mașina să se înfunde de tot în noroi. Apoi trebuia să căutăm un loc unde să o întoarcem, în condițiile în care lățimea așa-zisului drum era foarte mică. Evident că mi-a pierit si dorința de a mai face poze și nu mai aveam în minte decât cum să îl ghidez pe Cătălin să întoarcă Dusterul. A dat ușor în marșarier, iar roțile au ieșit încet din noroi, dar cu toate astea, mașina tot înclinată era. Pentru că mă simțeam depășită de situație, i-am propus să facem schimb de roluri, așa încât să trec eu la volan, iar el să mă ghideze din afară. În loc să mă concentrez la pedale și ce manevre corecte să fac, mintea mea se întreba dacă avem semnal de telefonie mobilă, ca să apelăm la un prieten. Cătălin m-a ajutat și am adus roțile la un numitor comun, iar apoi m-a ghidat așa încât am reușit să o întorc. Asta după mai multe manevre… și emoții, deoarece mașina avea tendința să patineze cu spatele spre prăpastie.

Ne uitam unul la altul… el era bucuros că am ieșit cu bine și din asta, iar eu, în loc să răsuflu ușurată, nu mai aveam chef de nimic. Abia atunci am văzut că Lacul Vidra se vedea atât de frumos… iar în jur, totul era fascinant.

Senzorul de temperatură al mașinii indica că sunt doar două grade amărâte și începuse să bată vântul mai nervos.

Cătălin m-a convins că totuși, ar fi frumos să urcăm pe Vf. Frătoșteanu Mare, ca să avem o priveliște de ansamblu a piscurilor vecine.

Speram ca prin ceață să putem zări si Transalpina despre care auzisem că, în urmă cu o zi fusese acoperită de un strat de zăpadă. Am pus portabilele într-un rucsăcel, m-am mai uitat cât este de târziu, apoi încă o dată la termometru și… brrr… hai să urcăm pe vârf!

Deși tremuram, pe măsură ce urcam, ne-am încălzit și mi-a revenit bunadispoziție, mai ales că se vedea așa de fain spre orizont.

Chiar dacă ceața venea și pleca în treaba ei, știam că putem vedea frumusețea acestor locuri, cu aer regal.

Dincolo de semnificația istorică a Transalpinei, numită fiind și Drumul Regelui, măreția peisajelor ne fascina și nu ne mai venea să coborâm din jilțul naturii. Trecutul ei are începuturi destul de neclare, dar cert este că Regele Carol al II-lea și-a dorit un drum strategic pentru artileria montană trasă de cai.

După un QSO prin RoLink al lui Cătălin cu Lari – YO9CSM, care s-a pierdut în ceața muntelui și a rămas neterminat, am pornit la vale spre mașină. Dacă tot aveam cu noi stația de scurte, am ridicat si antena pe suportul undiței, ca să efectuăm câteva legături radio. Am realizat un QSO cu Magnus – SA0AQT/P care printr-o coincidență activa la rândul lui în Programul WWFF. Apoi am fost nevoiți să strângem sârmele, deoarece vântul ne-a doborât de câteva ori undița. Ce-i drept, nici noi nu am ancorat-o pentru că ne înghețaseră mâinile și se pornise un fel de ploaie înghețată, care din fericire, n-a durat mult.

Coborârea ne-a produs din nou adrenalină, pentru că, pe o porțiune deteriorată și cu noroi, mașina avea chef să se dea „cu sania”. Cătălin a readus-o la gânduri mai bune, până când… ce a fost mai rău, a trecut.

Pe drumul de întoarcere, am trecut și pe lângă Castrul Roman Arutela, aflat lângă complexul hidroenergetic Turnu, în vecinătatea Mănăstirii Cozia.

Apoi, în goana mașinii, Cătălin mi-a propus să ne abatem spre Mănăstirea Stânișoara, un loc foarte drag, de care ne leagă foarte multe amintiri, încă de pe vremea când eram studenți.

Este aflată la șase kilometri de drumul principal, în dreptul complexului balnear Călimănești – Căciulata, pe traseul de urcare spre Vf. Ciuha Mare din Masivul Cozia.

Se însera când am ajuns pe dealul de deasupra lăcașului de cult. Lângă noi, au venit la cerșeală un cățel împreună cu unul dintre măgarușii folosiți pentru căratul sacilor cu provizii din satul Păușa. Cu stația în mână si niște covrigi într-o pungă foșnitoare, Cătălin și-a asigurat prietenia celor doi.

În vale lângă mănăstire, talăngile văcuțelor tulburau atât de firesc liniștea monahală cu un ecou pregnant în munte. Ele se întreceau cu toaca și clopotele sobre care anunțau slujba de seară.

Și au tăcut toate… pentru scurt timp am evadat spre o altă lume, cu alte cutume și, simțeam un soi de liniște, ca o eliberare… de tot.

Iar apoi, ca să revenim cu picioarele pe pământ, Cătălin s-a conversat cu Mihai – YO2OCP pe rețeaua digitală DMR. Am privit spre apusul ca o flacără dincolo de munte și, am pornit la vale.

Spre casă, am urmat același traseu pe drumuri județene și comunale, prin sătucele luminate. Pe Valea Danului, ne-am înțeles din gânduri și am oprit într-o poiană unde, de obicei privim cerul în perioada perseidelor.

Nenea Bebe – YO7AMK ne-a fost companie plăcută pe drumul nopții, așa încât timpul s-a scurs foarte repede ca și kilometrii parcurși de-a lungul zilei. Din nou, stropul de energie și binecuvântare luată din natură, mi-au dat peste cap universul cotidian, dar ce bine este!

’73

Cristina – YO7JYL