Orizont 360° prin Cheile și Curmătura Oltețului

Am revenit cu drag pe aceste plaiuri interesante având amintiri vechi de mai bine de zece ani, adică de pe vremea când Transalpina era doar un râu de pietre, iar mașina Oltcit putea să urce oriunde fără probleme, dacă îi permitea carburatorul.

Așa cum spune și locul de un farmec și mister aparte, relieful creat de apa Râului Olteț care a săpat în calcar de-a lungul timpului, a dat naștere la chei și grote. Cea mai mare și cunoscută din zonă este Peștera Polovragi din comuna cu același nume, pe care am vizitat-o cu alte ocazii, situată undeva în Județul Gorj.

Cheile propriu-zise se întind pe o distanță de doi kilometri, odată cu intrarea în Comuna Polovragi. Versanții abrupți și foarte înalți pe această porțiune aparțin Munților Căpățânii pe malul stâng și Masivului Parâng, de cealaltă parte și par că se dărâmă peste albia râului. Am auzit că sunt cele mai înguste Chei din Europa, deoarece în anumite locuri, cei doi munți aproape că se întrepătrund, la o distanță de ordinul zecilor de centimetri, în timp ce susurul apei se aude curgând undeva foarte jos, șoptind într-un hău.

Planul excursiei noastre, adică eu și Cătălin – YO7GQZ, cuprindea parcurgerea drumului forestier de douăzeci și trei de kilometri care șerpuiește pe lângă albia râului în amonte până la Curmătura Oltețului, aflată la altitudinea de 1615 metri. Doar că până acolo, aveam de trecut prin drumul pe Dealul Negru spre Râmnicu Vâlcea, după care am cotit stânga spre Horezu. Oricum de pe DN67, aruncând o privire spre dreapta, se vede despicătura munților, adică practic locul de unde încep Cheile Oltețului, în vecinătatea Peșterii și a Mânăstirii Polovragi. Toate acestea alcătuiesc o arie protejată de interes național, de o frumusețe amețitoare… la propriu. Spun asta deoarece drumul pietruit este efectiv cioplit în munte pe alocuri și creează senzația că blocul imens de piatră de deasupra se va prăvăli peste călător. Lumina care pătrunde sau nu… prin crăpăturile stâncilor construiește iluzii optice din umbrele aruncate în jur.

Noi am trecut pe lângă intrarea în peșteră (la care nu am oprit) și odată cu asta, civilizația este lăsată și ea undeva dincolo de porțile invizibile ale munților care separă cele două lumi. Turistul rămâne cu impresia că undeva drumul se va închide în urma lui, iar deasupra este doar cerul. Ulterior însă, relieful începe să se deschidă și natura dezvăluie ceea ce ea a creat și păstrat cu sfințenie: un univers sălbatic cu pădure, un râuleț cristalin care își vede liniștit de treaba lui spre vale, munți în jur, în depărtare, dar și o șosea pietruită ce își face loc în peisaj cu grija de a nu deranja orele dimineții.

Cerul senin, tăcerea din jur și blândețea unei zile colorate de noiembrie erau cu noi în povestea asta, în timp ce drumul forestier urca prin lumină și umbră până la o răscruce, numită Curmătura Oltețului.

După frumusețea golului alpin și a deschiderii orizontului, ne-am dat lesne seama că am urcat destul în altitudine. „Soldații” muntelui de un verde ce nu poate fi confundat, ne întâmpinau cu armele lor ascuțite ca acele.

Din Curmătura Oltețului, drumul se continuă spre vale încă vreo șase kilometri până la Lacul și Barajul Petrimanu. Noi ne-am oprit aici, deoarece vroiam să explorăm la pas frumusețile culmilor care erau peste tot în jur.

Am pus ochii pe două vârfuri numai bune de activat în Programul S.O.T.A: în partea dreaptă vedeam Nedeia la altitudinea de 2130 m (YO/MC-072). Micaia având înălțimea de 2170 m (YO/MC-065) era abordabil din stânga Curmăturii.

Nedeia este cel mai înalt vârf din Munții Căpățânii, iar panorama care i s-a dezvăluit turistului într-o zi senină, s-a dovedit de-a dreptul încântătoare. Trebuie să fii cu adevărat cunoscător ca să știi toate vârfurile vecine, pentru că mie îmi păreau la fel.

În timp ce desfăceam din rucsac echipamentul pentru legăturile radio pe direct, Cătălin îmi arăta munții care se vedeau de la nivelul celor 2130 de metri.

Fiind senin, am văzut și releul de televiziune de la Stațiunea Rânca, Vf. Ciuha Mare din Masivul Cozia, defileul Cheilor Oltețului atât de fain creionat de apa râului. În partea opusă, în vale, este Lacul Petrimanu și… lista poate continua.

N-am mai stat mult cu mintea pe înălțimi, deoarece eram nerăbdători să aflăm cât de departe putem ajunge și pe calea undelor.

În plus vroiam să urcăm și pe Vf. Micaia care se vedea abrupt în zare și ne-ar fi luat vreo două ore, calculând din Curmătura Oltețului.

Am desfăcut antena directivă Diamond cu cinci elemente și am conectat-o la stația Yaesu FT 857, alimentată de la un acumulator nelipsit din bagaj.

Am schimbat controale cu radioamatori din districtele YO7 și YO9 pe frecvența 145.225 MHz, au urmat niște zâmbete spre soare și câteva fotografii cu piscurile impresionante.

Am savurat momentele călduțe sub mângâierea razelor încă aurii, după care am considerat că este timpul să ne întoarcem la răscrucea de drumuri.

Când gongul a bătut ora 2 PM, am pornit urcușul spre Vf. Micaia, citind pe indicatorul montan că ar trebui să ajungem cam după două ore.

Rampa era abruptă și efortul destul de consistent, însă mie imi convenea situația, pentru că nu era rost de plictiseală. Aveam stația portabilă pornită și ascultam pe Cătălin care povestea diverse prin RoLink cu radioamatorii din țară.

Ei așteptau să ajungem pe vârf ca să putem încerca oareșce teste pe direct în frecvențele VHF și le mulțumesc pentru răbdarea de care au dat dovadă.

Din păcate, lipsa semnalului de telefonie mobilă a făcut imposibilă monitorizarea prin intermediul APRS, iar trackerul se descărcase, deci nu am putut înregistra traseul nostru decât pe o porțiune foarte mică.

După o oră și jumătate de urcuș susținut, doar cu pauza câtorva secunde pentru poze, am ajuns în sfârșit la altitudinea de 2170 de metri.

Ne-am tras puțin sufletul, iar mie deja începuseră să îmi înghețe mâinile. Nu știu câte grade erau în aer, dar bătea un vânt rece și nici soarele nu mai era atât de darnic.

Cătălin urcase cu antena deja asamblată, pentru ca să nu mai pierdem timpul cu așezarea elementelor, așa că doar am conectat-o la stație auzindu-ne în FM pe frecvența de 145.500 MHz cu radioamatori din districtele YO2, YO3 și YO7. Per ansamblu, de pe ambele vârfuri am avut bucuria de a vorbi pe direct (în ordine cronologică) cu indicativele: YO7HHE/P- Daniel Coco din Pitești, YO7HUZ/P- dl. Nicu din Râmnicu Vâlcea, YO9CSM- Lari din Alexandria, YO7GPG- Mihai din Caracal, YO2CK – Cristi din Hațeg, YO7AMK- nea Bebe din Craiova, YO3HUI- Mihai din București, YO3CTW- dl. Petre din București, YO3ASC- Ștefan din București, YO7HIJ- Mircea din Pitești și YO7ISE- dl. Dan din Pitești.

Pentru că soarele se grăbea spre apus și frigul se cam lăsase peste vârfuri, am zorit un pic plecarea, nu înainte însă de a fotografia o panoramă interesantă.

Ne-am luat rămas bun de la Micaia, promițând o revenire… eventual la anul și am început coborârea, siguri fiind că oricum ajungem la baza muntelui până la venirea serii. Pe măsură ce ne apropiam de vale, se vedea și mașina pe care o lăsaserăm în Curmătura Oltețului, așteptându-ne singură în peisajul montan.

În jurul orei 5 PM am sosit la ea și într-adevăr se lăsa seara, iar pe vârfuri se mai vedeau doar siluetele nemișcate și cel puțin ciudate ale momâilor făcute probabil de oamenii muntelui.

Pietrele așezate una peste alta ca într-un joc de domino mă duceau cu gândul la o scară către cer pe care doar cunoscătorii pot urca sau un templu construit pentru a se știi că pe acolo a trecut cândva un om.

 

„În zare se vede o potecă bătută

Ce-mi spune că drumul va fi mai ușor,

Spre o destinație doar de mine știută

O scară cu stânci către primul nor.”

‘73

Cristina – YO7JYL