Pe cărări de munte – Cozia

Așezările aflate în jurul muntelui Cozia din județul Vâlcea îmi stârnesc amintiri plăcute de cu ani în urmă, încă de pe vremea când eu și Cătălin eram doar niște studenți rebeli.

În vremea aceea, o călătorie cu trenul și un rucsac în spate ce căra nimicuri, cu ceva mărunți în buzunar, însemna enorm pentru noi, nu de alta, dar erau toți banii de vacanță.

Anii au trecut, la fel și studenția, dar apreciez la fel de mult fiecare moment petrecut în natură cu o stație în mână, o șapcă pe cap și multă bună-dispoziție.

Acum, fie că suntem doar în trecere către Sibiu și arunc o privire din drum peste Râul Olt spre piscurile Coziei ori poposim aici, măcar preț de câteva ore, doar așa, pentru liniștea așezării, într-o excursie spre Mănăstirea Stânișoara, timpul se scurge cu totul altfel în locul unde „Cineva” a orânduit cele lumești în chiliile de călugări de sub munte.

De data asta, am lăsat mașina în Stațiunea Căciulata, de unde pleacă un drum forestier (în dreptul Haltei Păușa) de vreo șase kilometri prin pădure…

Și tot urci, întrebându-te: „Mai e mult până departe?”

Am parcurs traseul altă dată și pe două roți, dar parcă e mai bine când nu împing bicicleta la deal, chiar dacă la coborâre e mai mare plăcerea.

Prin pădure, natura urma să „îmbrace” alte haine, pentru că toamna deja începea să își arate culorile pastelate, aruncând pe frunzele copacilor nuanțele soarelui și ale pământului deopotrivă.

Aerul călduț și cele 20 și un pic de grade erau cu noi, asa că am plecat la pas cu rucsacul în spinare, încărcat cu vreo două BaoFeng-uri și un Wouxun, acumulatorii de rezervă aferenți, o sticlă cu apă (deși este izvor lângă o troiță) multă bucurie și relaxare. Mirosea atât de fain pădurea, iar pârâiașul ce alunecă la vale paralel cu drumul, ne șușotea vesel printre pietre.

Eram parcă împinși din spate de priveliștea pe care o știam acolo sus, iar în nas ne intra aroma umedă al pământului reavăn de padure și frunze uscate din covorul anilor trecuți.

Drumul cotește și tot urcă în cei câțiva kilometri până la mănăstire, ca niște chei pe lângă cursul pârâului, lăsând să iasă la iveală pe margine tabloul toamnei. Din când în când trecea pe lângă noi câte un călugăr având în desagă probabil merinde pentru mănăstirea ascunsă în munte.

În timp ce eu căutam descrierea naturii la fiecare pas, Cătălin descărca acumulatorii „chinezăriilor” prin legăturile radio de pe repetorul RoLink  UHF din Vârful Ciuha Mare al Muntelui Cozia.

Controalele schimbate cu ceilalți radioamatori uneau districtele din YO și nu numai, ca niște sinapse.

Și totuși drumul se termină… după ieșirea din pădure, pe pajiștea de deasupra Mănăstirii Stânișoara, începe traseul de potecă marcată până sus la releul de televiziune, Cabana Cozia și stația meteo unde sunt amplasate repetoarele.

Poate altă dată o să îl mai parcurgem, dar de data asta ne-am oprit aici, pentru câteva minute de odihnă, timp în care doar vântul se auzea cum frunzărea printre copaci, ducând mirosul toamnei până-n vale. Ne-am așezat pe iarba moale de pe pajiște și am închis ochii… era atât de bine, iar liniștea îmi anulase toate gândurile care treceau aiurea prin minte.

Am ascultat natura care ne-a primit în mijlocul ei, cu respectul pe care îl datorăm pentru toată frumusețea și încântarea ce ne-o oferă însăși existența ei.

Îmbătați de energia pe care ne-a dat-o gura de oxigen montan, am pornit coborârea lasând în urmă imaginea muntelui, acolo pentru totdeauna.

’73

Cristina – YO7JYL