Pe drumuri scăldate de flăcările toamnei

Între primele pagini ale albumului cu drumeții radioamatoricești vă spuneam despre tabloul toamnei prin munții Coziei.

Ulterior, cu altă ocazie, reaminteam tot aici, despre locurile în care mă întorc mereu cu mare drag și asta deoarece, niciodată nu-i la fel. N-aș vrea să plictisesc cu detaliile destinațiilor despre care am mai povestit, dar m-am gândit că imaginile pe care ni le oferă natura într-un mijloc de toamnă sunt mai mult decât fascinante și grăitoare.

După câteva zile bune de frig și ploaie, aveam promisiunea meteo că sfârșitul de săptămână va fi unul blând, cu soare din plin și temperaturi potrivite unei drumeții prin pădurile cu ninsoare de frunze colorate.

Am spus din nou un DA hotărât naturii, iar traseul pe care am mers și de această dată a fost cel prin Curtea de Argeș, apoi prin satele ce traversează dealurile spre județul Vâlcea. Aici am găsit livezi în pârg, cu roade colorate și aromă intensă de toamnă, dar și pășuni scăldate în lumina vie a soarelui.

Mirosul de mere proaspete se îmbina într-un mod fericit cu fumul lemnelor arse în sobele localnicilor, iar perele dulci și zemoase atârnau grele pe ramuri.

Dar, dincolo de toate astea, culorile toamnei ne-au încântat, relaxat și nu ne mai săturam privindu-le.

Oricum nu ne grăbeam, așa că pe drumul spre Căimănești – Căciulata, unde aveam să rămânem peste noapte, am făcut un popas pentru o filmare peste văi și dealuri acoperite de octombrie.

Lumina soarelui blând accentua nuanțele atât de vesele aduse de mantaua autumnală. 

Altfel, după ce ne-am cazat în stațiune, am pornit la pas pe drumul forestier al cărui punct final îl reprezintă Mănăstirea Stânișoara.

Ne-am bucurat de soare, liniște, susur de pârâu și vânt cât să ningă cu frunze colorate. Printre ramuri mă uitam în sus, adulmecând cerul albăstriu al zilei.

Undele radio s-au strecurat și ele printre văi, așa încât am avut posibilitatea să accesăm repetorul RoLink aflat pe Muntele Cozia, dar și cel digital din rețeaua DMR BrandMeister.

După aproximativ șapte kilometri de mers prin pădure și fotografiat orice mișcă sau nu, ne-am odihnit pe pajiștea de deasupra mănăstirii.

De nicăieri au apărut niște nori plumburii, supărați fără motiv, deși fuseseră plimbați de curenții de aer peste peisajul tomnatic al muntelui. Noi aveam în rucsaci pelerinele pentru o eventuală ploaie, dar spre bucuria noastră n-a fost să fie. În schimb, drona a surprins spre vale perdeaua de apă, care n-a ajuns până la noi. 

În afară de vântul care foșnea ramurile, talăngile văcuțelor pătate se auzeau cu ecou peste vale. Și atât de mult îmi plăcea să le ascult!

Am povestit și cu radioamatorii, după care ne-am urnit spre vale, odată cu orele ceasului care se îndreptau spre seară.

Pandemia a făcut ca stațiunea balneoclimaterică să nu fie aglomerată, altfel în aceeași perioadă a anilor trecuți, era inutilă încercarea de a căuta un loc pentru cazare.

A doua zi m-am trezit în minte cu ideea de a nu ne îndrepta prea curând spre casă. Toată noaptea a suflat vântul, făcându-și culoar pe Valea Oltului, așa încât, m-am gândit că atmosfera dimineții va fi una limpede peste zări.

Era simplu… i-am propus lui Cătălin o plimbare spre Brezoi, apoi pe pitorescul drum spre Voineasa și Vidra. Printre flăcările toamnei care încingeau asfaltul cu fiecare frunză căzută, am oprit în Curmătura Vidruței. Apoi, după o urcare preț de un sfert de ceas, am ajuns pe Vf. Mănăileasa Mică, aflată la altitudinea de 1844 metri.

Ce se vedea de acolo? Păi, orizontul complet cuprindea crestele Munților Lotrului, brumărite după o noapte sub limita înghețului.

 Făcând cu privirea un cerc complet, soarele se desfăta cu florile de gheață, încercând să le dea atingerea unei picături din apa vieții.

În depărtare se vedeau mici porțiuni din șoseaua înălțimilor, Transalpina. Din loc în loc, peste munte am zărit mașini strălucind, semn că drumul aflat la cea mai mare altitudine din România, încă nu a fost închis pentru perioada iernii. Pe pajiștea încălzită de soare a Mănăilesei, se adunau cam paisprezece grade și în afară de vântul care mai adia din când în când, era pur și simplu… liniște. Mă uitam spre coala cerului infinit de albastru, peste care câte un avion trasa liniile unor figuri geometrice ce se risipeau în atmosferă.

Deși am colindat pe munte din copilărie, de multe ori tot nu știu să mă orientez astfel încât, prinvind munții să-i recunosc. Tot Cătălin mi-a explicat că în depărtare se vedeau Munții Făgăraș, Masivul Cozia sau Munții Parâng. Să nu uit și vârfurile cu altitudine de peste 2000 metri, pe care le-am activat de mai multe ori în Programul S.O.T.A: Mănăileasa Mare, Frătoșteanu, Bora, Urdele, Ursu.

După mai multe legături radio prin RoLink, venise timpul să pornim spre vale tot în compania selectă a culorilor faine. Pe drumul spre casă voiam să mai facem un popas la altitudinea de 1730 metri la castelul de apă de la Ciunget sau castelul de echilibru al hidrocentralei.

El tronează pe versantul nord-vestic ce ascunde Cheile Latoriței și, am ajuns la impresionanta structură de beton după ce am parcurs un drum forestier prin pădurea aprinsă de flăcările toamnei. Este practic un colț sălbatic de natură, care oferă imagini minunate peste orizontul Munților Lotrului în orice anotimp.

Îmi aduc aminte cu plăcere că, în urmă cu mai mulți ani am avut șansa de a putea vizita Hidrocentrala de la Ciunget și am fost impresionată pentru cât de spectaculoasă este. Sub pământ se află un colos ce produce energie electrică, dincolo de volumul mare al lucrării realizat în condiții de izolare, altitudine și acces dintre cele mai dificile. Este proiectată pentru a intra în funcțiune în patru-cinci minute în situațiile de criză ale Sistemului Energetic Național, când nevoia de electricitate este mare, aprovizionată fiind din lacul de acumulare Vidra.

Conform principiului vaselor comunicante, castelul de apă se află la același nivel cu lacul, după care urmează un canal aproape pe verticală de aproximativ un kilometru până la turbinele hidrocentralei.

 Odată ajunși la impunătoarea construcție de beton, era absolut necesar să efectuăm o filmare peste întreaga zonă.

Era vremea să ne punem în mișcare spre casă, mai ales că în dreptul stațiunii Călimănești – Căciulata, preț de câteva minute, voiam să întâlnim cu Mirel – YO4OMG și Denisa. Cu o zi în urmă, exact pe perioada șederii în stațiune, ne-am aflat la o distanță de câteva sute de metri, fără să știm unii de alții. Bucuria revederii a fost evidentă pe chipurile noastre, mai ales că avem o grămadă de proiecte care așteaptă să le finalizăm împreună.

De acolo, drumul spre casă era pe același traseu, dar în sens invers. Între Curtea de Argeș și Pitești, ne-am mai abătut doar pentru a filma stadiul lucrărilor din șantierul deschis pentru construcția lotului 5 de la Autostrada A1 Pitești – Sibiu.

Soarele se ducea către apus când am filmat imagini proaspete ale șoselei de viteză care ne va propulsa undeva în viitor, spre Europa de Vest. 

Apoi? Drum întins spre casă, cu nostalgia unor zile minunate de toamnă, petrecute în compania delicată a muntelui. Ne-a fost alături alaiul de frunze vesele, aflate în căutarea unui loc pe pământ pentru eternitate. Vântul care a plimbat norii, a adus mirosul reavăn al lui octombrie în sufletele noastre dornice de hălăduit.

Iar ochii nostri? Au fost ferestrele deschise prin care flăcările toamnei au pătruns pentru a ne încălzi.

’73

Cristina – YO7JYL