Popas de primăvară prin zona Transilvaniei

De curând am ajuns din nou prin zona orașului Alba Iulia, un loc frumos și nu doar plin de istorie. Ne atrage pur și simplu, fiind un popas turistic cunoscut pentru vestita cetate ce ascunde istoria între zidurile sale mărețe.

În același timp, este un loc perfect de pornire pentru excursii în zonă, drumeții interesante pentru iubitorii de natură și relaxare în aer liber.

Însă, înainte de destinația noastră, Cătălin mi-a propus să ne oprim la Blaj. Apropo de istorie, sigur că voiam să văd Câmpia Libertății de la Blaj, un punct de cotitură în trecutul românesc atât de zbuciumat.

Este locul sfânt al poporului român, unde pe data de 15 mai 1848, Marea Adunare Națională a însemnat punctul culminant al Revoluției Române din Transilvania.

---

Monumentul Gloria este realizat simbolic sub forma unei porți, de fapt, poarta de intrare în istorie, străjuită de trei statuete feminine în costume naționale, turnate în bronz. Ele au deasupra capului cununi din laurii gloriei (de aici și numele monumentului), reprezentând cele trei țări românești: Moldova, Transilvania și Țara Românească. A fost inaugrat în anul 1977, are o înălțime de circa 18 metri și este construit din piatră de travertin. La baza monumentului se află o inscripție cu litere din bronz a cărei forță vibrantă este evocatoare. Monumentul Gloria și cele 26 de busturi reprezentând pe cei mai de seamă cărturari şi revoluţionari români, alcătuiesc Ansamblul sculptural-monumental Gloria, care domină în prezent Câmpia Libertății.

Din întinsa suprafață cu iarbă verde, chiar și la mijloc de lună martie, se ridică mereț drapelul României, fluturând în adierea vântului, mult prea zdruncitata istorie.

Am lăsat trecutul în urmă, însă doar pentru moment, deoarece seara ne găsea în Cetatea Alba Carolina, bine păzită de soldatul din bronz, care îi salută pe turiști cu arma la piept.

Despre cetatea Alba Carolina am mai povestit cu alte ocazii, dar nu mă pot abține să nu le imortalizez aici, dar și în amintirile din sufletul meu.

Cetatea este o adevărată fortăreață cu bastioane construită la începutul secolului al XVIII-lea pe Dealul Citadelei, având rol de fortificație strategică de apărare a Imperiului Habsburgic împotriva eforturilor militare ale Imperiului Otoman și de consolidare a puterii habsburgice pe plan local.

Statuile și reliefurile care împodobesc porțile cetății, au ca sursă de inspirație fapte ale eroilor antici sau războaiele austro-turce, încadrându-se curentului baroc.

La ieșirea din cetate, undeva la capătul orizontului, luna plină se lansa pe orbita nopții cu avântul de foc pe care i-l dădea fundalul cerului de smoală.

Spuneam că Alba Iulia înseamnă pentru noi un punct bun de pornire în excursii prin zonă sau… hai să zicem, la o distanță nesemnificativă de parcurs cu mașina. În această categorie se încadrează și localitatea Rimetea, aflată la aproximativ 50 kilometri de Alba Iulia.

Am trecut prin Rezervația Naturală Cheile Vălișoarei, cunoscută și sub numele de Cheile Aiudului sau Cheile Poienii, fiind o zonă protejată de importanță națională.

De fiecare dată, oprim pentru a admira vechiul castel din piatră, cu o vechime de 700 de ani. Pentru că am rămas la capitolul istoriei, “Templul Cavalerilor” din Munții Trascăului este amplasat într-un decor natural spectaculos, înconjurat de pereţi stâncoşi de peste 100 de metri înălțime, care formează un spaţiu perfect de autoapărare. Din acest motiv a fost construit castelul în acea locație, în anul 1320, de un nobil care locuia în zonă. La origine, a fost punct de vamă al Imperiului Austro-Ungar.

Ca un scut în fața istoriei, a timpului, dar și a vremii neprielnice, din Rimetea se ridică semeț un munte, numit simbolic Piatra Secuiului.

Cu o altitudine de 1128 metri, este abordabil din toate punctele cardinale, iar priveliștea care se dezvăluie turistului obosit, este extraordinară. Micuța comună aflată la poalele Munților Trascău este una dintre cele mai frumoase din România, cu peisaje mirifice, dar și cu istorie și arhitectură rurală autentică.

Noi am ales aceste locuri pentru o escapadă relaxantă de o zi, având în vedere distanța mică dintre vatra satului și trasele de acces către creasta Pietrei Secuiului.

Auzisem că la Rimetea, în mod simbolic, soarele răsare de două ori, asta pentru că dimineața masivul păstrează umbră asupra satului, deși afară e lumină, iar mai târziu, când se înalță spre cer, răsare și în Rimetea, ivindu-se de după Piatra Secuiului.

Noi am ajuns acolo în jurul orelor 11, deci nu mai putea fi vorba de răsărit, însă voiam să admirăm începutul primăverii pe traseul de urcare spre vârf.

Vremea a ținut cu noi, dar și cu restul turiștilor aflați atât pe munte cât și pe pajiștile de la baza muntelui.

Parcă era un semn de bucurie, iar clopotele vesele ale micuței biserici din sat ne-a confirmat că data de 15 martie însemna Ziua Maghiarilor de Pretutindeni.

Dincolo de asta, cerul senin și căldura susținută cu fidelitate de către soare, ne promiteau o zi înșelătoare de început de vară. Ca un paradox, vântul care sulfa în rafale în canion pe traseul spre vârf, ne aducea cu picioarele pe pământ, spunându-ne că este abia luna martie. Ajunși în șa, el n-a mai putut ajunge la noi, feriți fiind de cele două vârfuri: Colții Trascăului în stânga și Piatra Secuiului în dreapta.

Noi aveam treabă cu cel din urmă, așa că am făcut un mic popas în șa, iar după un sfert de oră eram pe vârf.

Ne-am amuzat copios că, după straturi amestecate cu vopsea de culoare roșie, galbenă, albastră, albă, verde, cu care era înveselită borna care semnifică Piatra Secuiului, se pare că s-a căzut la pace. Astfel, Piatra Secuiului a făcut un pui, în sensul în care a mai apărut încă o bornă. Așa că, fiecare din cele două borne era vopsită în culorile naționale ale celor două țări: România și Ungaria.

Dincolo de aceleași rafale insistente de vânt, pe pajiștea de pe vârf ne-am bucurat de priveliștea celor patru puncte cardinale.

A urmat o binemeritată pauză de odihnă pe iarba uscată de la baza muntelui, îndată ce am ajuns la mașină. M-am întins pe pajiște și am atins pământul cu tălpile goale însetate de primăvară. Am pus mâinile sub ceafă și am privit norii de un alb pur ce luau diverse forme, în funcție de cum se amuza și vântul suflând în ei. Păsări invizibile aflate în crângurile de pe tăpșanul Pietrei Secuiului, își cântau bucuria prin trilurile gingașe, în milioane de note muzicale.

Era timpul să ne punem in mișcare, deoarece voiam să parcurgem serpentinele șoselei Transapuseana sau Transalpina de Apuseni, deoarece din ultimele informații, am aflat că a fost asfaltată în totalitate. Așa că ne-am întors spre Aiud, înșă am cotit dreapta spre comuna Râmeț.

Mai puțin cunoscută decât vestitul Transfăgărășan, Transapuseana are o lungime totală de 78 de kilometri și face legătura între municipiul Aiud și zona Bucium – Abrud, ambele situate în județul Alba.

Soseaua traversează Munții Apuseni și șerpuiește prin niște peisaje demne de o carte poștală. În plus, ne-a lăsat impresia unui muzeu al satului, deoarece așa cum se observă și în imagini, ne-am bucurat de vederea unor căsuțe și șuri vechi de o sută de ani. Cred că este una dintre puținele zone din țară unde mai rezistă locuințe arhaice din lemn, cu acoperișuri înalte de paie.

Din păcate nu ne-am bucurat de multe peisaje cu soare, deoarece sosise vremea pentru o ploaie sănătoasă de primăvară, Ea avea să spele nisipul antiaderent de pe șosea. Având curbe foarte strânse cu diferențe considerabile de nivel, cu siguranță iernile nu sunt ușor de trecut prin comunele depopulate și uitate de timp.

Ploaia a rămas acolo. Norii scuturați n-au avut în intenție să ni se alăture pe drumul de întoarcere spre Alba Iulia. Cerul s-a limpezit, așa cum s-au așternut și amintirile în suflet, dar și imaginile dragi, aici pe blog.

Cristina – YO7JYL