Prima vacanță pe motocicletă

Știu că sună un pic ciudat poate, și recunosc, așa mi s-a părut și mie la început. De fapt, aveam în minte cam cum ar arăta o excursie ce cuprinde mai multe zile, dar raportându-mă la posibilitatea de a transporta cele necesare pe două motoare, al meu și al lui Cătălin… sau mai corect… invers.

Este adevărat că anul trecut am mai avut o escapadă cu motoarele pe Transfăgărășan spre Sibiu – Păltiniș, dar includea o singură noapte de campare în Sibiu. De această dată, traseul era un pic mai complex și destul de obositor pentru mine, incluzând, așa cum am spus și în titlu, aproximativ o săptămână petrecută efectiv “pe motocicletă”.

Încă de anul trecut, când am obținut  permisul și pentru Categoria A, i-am spus lui Cătălin că mi-ar plăcea, fără să știu ce presupune, o tură de câteva zile, prin locuri frumoase.

Un lucru era clar, pentru că vroiam să bifez Măcinul din fascinanta Dobrogea și litoralul românesc, dar Bogdan care este un motociclist cu ceva experiență și drumuri virajate bătute înaintea noastră pe două roți, a făcut un traseu care să includă și ceea ce vroiam.

Odată ce mi-a arătat planul de bătaie, organizat pe zile și destinații, mi-a plăcut și am zis că locurile pe care aveam să le vedem sunt faine și pe gustul meu. Pe unele dintre ele le vizitaserăm și cu mașina, dar cu motorul, experiența este mult mai intensă, libertate la superlativ, efortul depus mai mare, iar bucuria și relaxarea odată ajunși la destinație… cumva altfel. Pe de altă parte, la organizarea bagajelor, mi-am pus întrebarea: “Unde încap cele necesare unei săptămâni din viață departe de casă… și evident… casa în sine?!” Și cum spuneam în articolul anterior, până la urmă, omul se poate adapta la o situație în sine, impusă de realitatea imediată. Practic, aveam la dispoziție patru cutii speciale de transport pentru motocicletă: două laterale și una în spate pe motorul lui Cătălin și una pentru motorul meu.

În acest fel, vroiam să nu cărăm cu noi chestii inutile care ne-ar fi trebuit sau poate nu, dar cu siguranță am avut în vedere să avem cu noi strictul necesar. Ne-am gîndit că cele de trebuință pentru hrană sau apă, se puteau achiziționa de la orice sătuc uitat ori lanț de magazine care sunt răspândite peste tot. Aveam de trecut hopul unei singure zi cu ploaie, după care vremea se anunța ca fiind caniculară, ceea ce era bine. Asta deoarece scăpam de stropii rebeli și neplăcu dar în același timp sporea disconfortul de sub hainele moto.

Revenind, traseul nostru pleca sâmbătă spre Brașov, pe culoarul Rucăr- Bran, fără grabă, opriri dese și admirat peisajul atât de frumos.

Era și normal să fie așa: pe partea stângă am avut în vedere Masivul Piatra Craiului pentru o bună bucată de drum, iar în dreapta, Munții Bucegi se uitau la noi de după nori.

Dincolo de modul de comunicare între noi doi în căști prin sistemul cu bluetooth, am povestit la stație cu radioamatorii, așa cum ne place să facem de fiecare dată.

În ziua următoare trebuia să ne întâlnim la Brașov cu Bogdan – YO3IXW și să pornim împreună la drum.

După o seară petrecută sub Tâmpa, în locuința sorei mele, a doua zi, la locul bine stabilit, ni s-a alăturat Bogdan, iar aventura motociclistică… începea.

Prima destinație în echipa formată era Lacul Sfânta Ana și mai precis, campingul de lângă el.

Aveam ceva amintiri vagi din copilărie despre locația în sine, dar anii au trecut și locurile s-au mai schimbat sau modernizat.

Fiind duminică, drumul a fost destul de aglomerat, iar dorința multora de a evada în natură într-un camping, a luat amploare. Noi am ajuns în jurul după-amiezii la locul de campare de la Sf. Ana, iar corturile s-au ridicat pe măsură ce bagajul minimalist era scos din cutiile amplasate pe motoare.

În zonă se afla și Sergiu -YO6IOG, într-o excursie de relaxare cu motocicleta, dar el s-a întors la Brașov în ziua respectivă. Se apropia seara, iar noi vroiam totuși să coborâm la lac, înainte de a veni ploaia despre care am pomenit mai devreme și în plus, Cătălin vroia să îl filmeze de la înălțimea pe care norii o permiteau.

Da, conform prognozei meteo, ne aflam în ziua cu un cod galben, care am sperat să ne ocolească.

Ne-am pus în mișcare la pas pe drumul ce ducea spre lac, dar după o porțiune ne-am abătut pe potecile cu rol de scurtătură, până când am ajuns la el.

Nu a durat mult până cand ploaia a îceput, așa că ne-am adăpostit într-un foișor de pe malul lui, lângă debarcader, iar după o perioadă de timp, am pornit urcarea printre picături înapoi la camping.

Am reușit să facem și focul, de fapt o binecuvântare cu lumină vie, caldă și uscată înainte de a se dezlănțui ploaia și vântul care nu ne-au dat pace toată noaptea. A doua zi, cele nouă grade resimțite în aer, umezeala, dar și ceața, nu prea ne dădeau imboldul prăgătirii de plecare, iar motoarele încă ude, de uitau triste la noi.

Sigur, nu mă aflam în postura de a mă plânge de ceva, dar tare m-aș fi băgat înapoi în cort la căldura sacului de dormit. N-a fost chip, deoarece aveam de parcurs un traseu lung și greu, iar destinația era bătută în cuie și fără drept de apel: Măcin.

Erau aproape trei sute de kilometri până acolo, iar drumul presupunea și drumul virajat și pitoresc DN2D ce trece prin satul Lepșa, de la Târgu Secuiesc la Focșani.

Îndată ce s-a mai înseninat puțin atmosfera și soarele s-a arătat de după norii încă supărați, ne-am urnit din loc, iar căldura degajată de Hondele dornice de fugă, ne-a dat energia de care aveam nevoie pentru drum. Asfaltul șoselei ce traversează Munții Vrancei prin Parcul Natural Putna – Vrancea este perfect pentru o aventură pe două roți, chiar dacă nu-i atât de spectaculos la Transfăgărășanul. Curbele în urcare sau coborâre pe parcursul celor cincizeci de kilometri între Ojdula şi Tulnici sunt un adevărat exercițiu de îndemânare, mai ales pentru un motociclist începător ca mine.

Altfel, plăcerea motocicilistului de a se “da pe curbe” le-a făcut atâta plăcere colegilor mei de drum, încât au vrut să mai parcurgă încă o dată porțiunea cea mai virajată de traseu.

Nu știu când, dar în jurul orei 3 PM am ajuns la Focșani, unde am oprit lângă o stație de alimentare pentru a ne dezmorți puțin și mai ales, pentru a ne răcori cu o înghețată. După care, în aproximativ o oră ajungeam la Brăila, fix la timp pentru traversarea cu bacul a Dunării.

Calculând încă un ceas de numărat kilometri pe harta APRS, ajungeam la Măcin, unde motoarele ne implorau pentru benzină în rezervoare, timp în care ne-am luat și câte ceva de mâncare pentru seara care urma la poalele Munților Măcin.

În urma celor șapte ore de mers, parcam motoarele în locul unde în urmă cu o lună stătuserăm într-o altă excursie, dar cu mașina.

Și pentru că de-a lungul întregii zile, mâncaserăm… sau mai mult nu prea, decât niște fructe si câteva ronțăieli, seara cu miros de Dobrogea vroiam să o dedicăm unui foc discret și în compania unui grătar făcut la ceas de noapte.

În tot acest timp, m-am bucurat de apusul minunat și de florile de soare având acel contur perfect și petale scăldate în astrul vieții.

Adrian din Galați, pe care l-am cunoscut în urmă cu o lună în aceeași locație, a auzit prin RoLink despre drumul nostru în zonă și ar fi vrut ca în ziua următoare să ne revedem. Doar că noi, a doua zi nu rămâneam la Măcin, ci aveam să ne continuăm drumul prin Dobrogea, având ca destinație de seară campingul de la Jurilovca.

Sigur, pe mine m-a fascinat Măcin încă de la prima noastră excursie în zonă, așa că subtil, am încercat să le propun lui Cătălin și Bogdan să mai zăbovim o zi în liniștea și sălbăticia împuse doar de regulile nescrise ale naturii.

Din păcate, în fața a doi oameni atât de hotărâți, care vroiau să se țină de programul stabilit cu strictețe, n-am putut să mă opun. Așa că recunosc și o spun cu tristețe: m-am urcat pe motor și am plecat spre ziua care se întindea în fața noastră.

După ce am străbătut drumuri peste câmpii, o primă oprire s-a făcut în Tulcea pentru un plin de combustibil și un pic de reveneală. Apoi, ne-am îndreptat spre Cetatea Enisala, la care mai fuseserăm în urmă cu un an.

A fost un mic popas, pentru a admira peisajul cât vezi cu ochii, o poză cu bestiile în antiteză cu cetatea și desigur, cu un cățel ce cunoștea bine locurile.

Mai era puțin până la Jurilovca, preț de vreo douăzeci de minute și mă întrebam în sinea mea, dacă este deschis campingul, în condițiile date de pandemia de Coronavirus.

Odată ajunși acolo, ne-am cazat, am avut bucuria de a fi singuri pe tot spațiul lui, deoarece ultimii turiști plecaseră cu o zi în urmă. A fost absolut perfect și am avut parte de liniștea pe care ne-o doream după zgomotul vântului ce ne-a șuierat toată ziua prin căști.

La apus am dat o fugă până la Lacul Razim, deoarece vroiam să înălțăm drona peste toată zona atât de întinsă și plină de istorie.

În ziua următoare, soarele care a încălzit corturile, ne-a dat semnalul că este timpul să ne pregătim pentru întâlnirea cu Marea Neagră. Nu erau mulți kilometri de parcus până în zona Corbu, așa că nici motiv de grabă nu aveam. Totuși, în jurul orelor 11 am convins motoarele să pornim la drum, deoarece se instalase căldura și riscam să ne apuce moleșeala înainte de a strânge tabăra.

Încă nu vedeam marea, dar simțeam în nas mirosul ei sărat și îmi doream să ajung mai repede la ea.

Și când mă așteptam mai puțin, atentă fiind la drum și eventuale gropi de ocolit, Cătălin mi-a spus să mă uit în partea stângă. Am văzut-o… era așa cum o știam de atâtia ani, dar cu același dor de ea. Și pentru că a doua zi Cătălin își serba ziua de naștere, plăcerea de a ne afla acolo era amplificată de evenimentul în sine.

Totul a fost atât de simplu și firesc, așa cum ne stă bine, pe malul mării până când stelele sclipeau și mai intens, iar vapoarele îndepărtate se stingeau la limita orizontului.

Desigur, a urmat plecarea către casă și numărătoarea inversă a celor cinci sute de kilometri care ne despărțeau de QTH-ul de bază. Timpul a fost foarte scurt și ne-am despărțit cu greu de aerul mării și briza ei sărată prin plete.

N-am uitat nici scoicile culese în ziua precedentă pentru amintiri de vară, puse cu grijă în bagajul de pe motor. Am lăsat acolo nisipul cald, valurile blânde în care am înotat fără să mă plictisesc, pescărușii neobosiți în zborul lor sălbatic, același răsărit și apus, dar de fiecare dată altfel și nostalgia pe care nu am vrut să o iau cu mine.

Era mult prea cald în aer, deși doar 10.30 AM și aș fi preferat să mă arunc în valuri decât să plec. Dar totuși nu ne-am mai uitat în urmă și am pornit la drum. Am ales o rută un pic mai ocolită pentru a evita autostrada A2, pe traseul spre Năvodari, Hârșova, Slobozia și apoi paralel cu linia de cale ferată către București.

Încă o dată am verificat utilitatea aplicației APRSdroid în momentul în care la bariera din dreptul localității Dragalina, noi am cotit dreapta. Din cauza fluxului mare de mașini printre care a trebuit să ne strecurăm, Cătălin nu ne-a văzut și a ținut drumul tot înainte, iar pe măsură ce se îndepărta, nu am mai putut comunica prin sistemul cu bluetooth al căștilor. Eu am oprit pe marginea drumului și m-am uitat după el pe harta APRS, apoi l-am sunat, ghidându-l spre traseul corect.

Îmi aduc aminte că tot pe drum ne-a amuzat o situație creată la un moment dat, când am făcut o scurtă pauză, chiar dacă în arșita zilei. De pe sensul opus s-a îndreptat spre noi o mașină care a oprit fix în dreptul nostru, iar conducătorul auto ne-a întrebat dacă avem probleme tehnice la motoare. I-am spus că totul este în regulă, doar că ne dezmorțim picioarele, dar i-am mulțumit cu veselie, după care omul si-a văzut de drum.

V-ați întrebat cum este într-o zi de vineri, pe centura Bucureștiului, în plină vară pe la ora 3 PM? Până în ziua respectivă nici eu nu avusesem curiozitatea asta, dar trebuie să recunosc faptul că mi s-a părut cumplit. În termometre, cu sigurață erau peste treizeci de grade la umbră, dar noi ne aflam pe motociclete, în plin soare cu viteza melcului obosit, într-o coloană interminabilă de mașini care dejagau pe langă noxe și aerul incins de la motor și echipamentele de climatizare. Au existat porțiuni de drum unde ne-am putut strecura printre mașini, altfel ne-am conformat situației. Sigur că nu ne puteam plânge, mai ales că nu ne trimisese nimeni acolo, în acel moment al zilei, cu haine moto și cizme negre scoase din cuptorul verii.

Iar la un moment dat, am oprit la o benzinărie, unde a trebuit să ne despărțim de Bogdan, după care eu și Cătălin ne-am continuat drumul pe centură până la ieșirea către autostrada A1 ce ne ducea la Pitești. Eram obosită, iar cei 110 kilometri care ne despărțeau de casă îmi dădeau avânt și mă determinau să dau bice bestiei negre, fără să nu mă mai gândesc la nimic. Și din nou… cum poate să fie ieșirea de pe autostradă la început de week-end, când turiștii fug spre munte? În aceeași coloană de mașini printre care ne-am strecurat, având parte de întelegerea șoferilor pe lângă care treceam.

Dar cum spuneam la început, dincolo de oboseala drumului, n-am mai simțit decât… ce bine e! Mersul pe motor rămâne ceva “altfel”, cu bucuria de a mă simți liberă, fără nici un fel de constrângeri. A fost o excursie interesantă, privită dintr-o altă perspectivă și am putut revedea locuri de care mi-era dor.

’73

Cristina – YO7JYL