Revenire pe calea undelor în Munții Făgăraș

Ca și cum ar fi trecut o grămadă de timp și nu doar o săptămână, am decis împreună cu YO7GQZ – Cătălin, să ne reîntoarcem la repetorul RoLink de pe Vf. Florea. Nu neapărat din dorința imediată de a revedea atât de curând locurile, fascinante de altfel, ci dintr-un motiv strict tehnic ce ține de stațiile repetorului. Din păcate problema apărută la ele nu putea fi rezolvată de acasă, așa că ne-am propus din nou deplasarea la locația de deasupra Transfăgărășanului cu aparatura necesară remedierii defecțiunii de la micro-sistemul OrangePi al repetorului.

Știam deja că vremea va fi cum nu se poate mai frumoasă pentru o zi de noiembrie, așa că nu am mai stat pe gânduri. Odată ce se va așeza un strat consistent de zăpadă, orice încercare de a ajunge la altitudinea de 1981 de metri, va fi catalogată drept un act inutil de îndrăzneală. Mie oricum îmi surâdea ideea de a ajunge din nou în zonă, într-un moment încântător al toamnei.

În plus, aveam în plan să activez și în Programul S.O.T.A un vârf aflat în apropiere.

Așa că în jurul orei opt de dimineață, am refăcut un scurt inventar al cutiilor cu aparate, stații pentru intervenția planificată la repetor, dar și antena Yagi pentru legăturile radio pe direct. Apoi am pornit alături de Cătălin spre Curtea de Argeș, după care am virat stânga pe același traseu făcut cu doar o săptămână în urmă. Deoarece vremea a fost anormal de caldă pentru o ultimă lună de toamnă, se topise aproape toată zapada care ne crease ceva probleme la ultima vizită acolo. Astfel, acum am putut să înaintăm cu ușurintă pe drumul forestier ce urcă până la repetor.

Dimineața începuse fără soare, dar știam că plafonul de nori este destul de jos, așa încât aveam toate șansele ca după ieșirea din pădure, mai sus de 1000 de metri, să putem vedea și raze de soare atât de așteptate peste culmi.

În principiu, a fost așa cum am anticipat și avansând în altitudine, orizontul se degaja, lăsând cerul senin. Ca o plasă țesută fără grabă de către doamna cu alaiul de frunze uscate, grupurile pufoase de nori se răsfirau care încotro, spre alte orizonturi.

În mod ciudat, deși deasupra noastră cerul devenea azuriu, câteva picături de ploaie rătăcite prin aer s-au pierdut printre straturile îndepărtate de nori, încât deasupra munților a apărut arcul de cerc al unui curcubeu minunat care ne dădea curaj să înaintăm. A fost un fel de „Bun venit!” pe care natura ni l-a urat în mod subtil îndată ce am ieșit din pădurea deasă de brazi spre pajiștea golului alpin pe unde trece drumul.

Poate de aceea, munții din zonă sunt atât de populați cu stâne, aruncate te miri unde, pentru că la baza piscurilor mărețe din jur, stau pășunile cu iarbă atât de moale ce te îndeamnă la privit cât vezi cu ochii și visare.

Fiind pasager, am fotografiat fără grijă natura în toată frumusețea ei, dar am avut și bucuria de a contempla orizonturile luminate încă de soarele dimineții, în timp ce Cătălin era atent la drum. Pentru că se topiseră cam toate peticele de nea așternute cu o săptămână în urmă, am putut ajunge fără probleme la locația care găzduiește repetorul, nefiind nevoie să lăsăm mașina în vale. În schimb, după dispariția mozaicului de zăpadă, se înmulțiseră porțiunile cu noroi care totuși nu ne-au dat de furcă.

Bucuria soarelui care inunda deopotrivă văile și crestele, ne-a fost oarecum umbrită de lipsa alimentării cu energie electrică a echipamentelor din incinta repetorului. Restul aparaturii aflată pe pilonul destul de înalt, funcționa pe surse externe, inclusiv ventilatoarele pentru răcire. Cauzele erau necunoscute, așa că nici nu aveam de unde să știm de cât timp este avaria și mai ales, cât va dura pana de curent.

Cătălin a decis totuși să încerce rezolvarea problemelor pentru care veniserăm cu ceea ce aveam la dispoziție și în mare parte ne-am putut descurca așa. Laptopul avea acumulatorul încărcat, în bagaj stătea și o mini celulă solară, iar pentru lipit cositorul, de obicei nu lipsește din cutia cu unelte pentru deplasări un letcon cu gaz de brichetă. Am reușit să ne facem treaba chiar și asa, iar după o perioadă de timp, în care nu credeam că va mai reveni alimentarea cu energie electrică, prin cabluri au început să „curgă” kilowatii, ca sângele prin vene.

Trebuie să recunosc că eu am avut destul răgaz ca să mă distrez cu binoclul și telefonul, încercând să „spionez” ceea ce singuri… ochii nu pot vedea.

Pe Vf. Negoiu urcaseră niște turiști și probabil se bucurau ca și noi de panorama și vremea minunată.

De asemenea, cu doar o zi în urmă, autoritățile închiseseră oficial Transfăgărășanul pe porțiunea de drum care începe de la Piscul Negru, include tunelul ce face legătura prin munte cu Bâlea Lac și coboară apoi până la Bâlea Cascadă. Drumul va rămâne așa până la mijlocul verii viitoare, când se va topi o mare parte din zăpada de peste an.

Astfel, am putut vedea în depărtare drumul perfect liber, în sălbăticia muntelui cu serpentinele atât de pitoresti și fără nici o urmă de mașină.

Soarele care împrăștia un aer văratic, dar și lipsa vântului, se aflau într-un contrast total cu ceea ce găsiserăm aici săptămâna trecută.

Natura întreagă părea să se bucure de clipele pline de viață cu care razele astrului încălzeau ultimele momente de toamnă.

Lumina zilei curgea destul de repede și odată terminată treaba, încă mai trăgeam speranța că în jurul orei 3 PM ar mai fi timp să urcăm pe Vf. Clăbucetul pentru câteva legături pe direct în S.O.T.A.

Ne-am pus destul de rapid în mișcare, după ce ne-am asigurat că nu uităm ceva care ar putea fi recuperat abia la sfârșitul primăverii viitoare. Urma să lăsăm mașina undeva în vale și cu rucsacii în spate să putem urca spre Vf. Clăbucetul sau obiectivul S.O.T.A YO/MC-104, aflat la înălțimea de 1717 metri.

Cu răbdare, având grijă la noroiul de pe drum, am ajuns din nou la limita pădurii, unde am parcat mașina continuându-ne traseul la pas printre brazii înalți.

Unul dintre bușteni căzuse transversal peste drum și oricum bloca accesul spre stâna, de acum părăsită, de la baza Clăbucetului.

Deși ceasul nu arăta nici măcar ora 5 PM, se apropia seara și noi am început urcarea pe poteca din pădurea deasă preț de vreo 2,5 kilometri către vârf. Pe vremuri, aici era o stație meteo, din care acum rămăsese din păcate, doar scheletul de beton și câteva bucăti din gard.

Am ajuns pe vârf după vreo jumătate de oră, am scos din rucsac acumulatorul destul de greu, stația Yaesu FT 857 și am instalat antena Yagi cu cinci elemente, o achiziție proaspătă căreia aici i-am făcut și botezul.

Cu unii dintre radioamatorii care ne-au ținut companie peste zi, am schimbat controale și în modul simplex FM pe frecvențele 145.225 MHz și 145.500 MHz: YO7AMK – nea Bebe din Craiova, YO7YYY –  Mirel din Râmnicu Vâlcea, YO7FSL –  dl. George din Poenari –  Argeș, YO9IIE –  dl. Florin din Câmpina, YO3IXW/P –  Bogdan din București, YO9CSM –  Lari din Alexandria, YO3DFI –  dl. Florea din București. De asemenea, m-am salutat și cu Florin – YO8SDE, alt pasionat de legături în S.O.T.A, aflat în portabil pe Vf. Retițiș din Munții Călimani.

Soarele părea destul de grăbit să plece dincolo și nu vroiam să înțeleg de ce. Am strâns stațiile și antena, urmând să începem coborârea, pentru a nu ne prinde întunericul pe poteci.

Ne-am despărțit cu greu de pajiștea călduță de peste zi, de lumina roșiatică a apusului, de brazii care păreau că protejează Vârful Clăbucetul, dar mai ales… de liniștea înălțimii. Așadar, am pornit spre pâlcul de brazi, calculând încă vreo jumătate de oră până la locul unde am lăsat mașina. Cu fiecare metru făcut prin pădure pe poteca bătătorită peste vară de mioare, se întuneca din ce în ce mai mult și am iuțit pasul, deoarece se făcea frig.

Atunci când mașina a apărut în raza mea vizuală, deja era beznă.

Însă noi nu ne mai grăbeam, așa că am stat în familia mare a pădurii și am ascultat tăcerea ei, chiar dacă nu mai vedeam nimic în jur.

Pe drumul forestier care cobora în serpentine, am avut din nou bucuria de a vedea o vulpe. A traversat fără grabă drumul uitându-se curioasă la noi cu doi ochi strălucitori în lumina farurilor, după care a fugit în smoala pădurii cu o coadă lungă și stufoasă.

În spatele nostru rămanea doar întuneric și am mai privit încă o dată deasupra brazilor unde cerul începuse să-și aprindă rând pe rând felinarele stelelor.

‘73

Cristina – YO7JYL