Sfârșit de vară în Parcul Național Domogled-Valea Cernei

În urmă cu trei ajungeam pentru prima dată pe Valea Cernei, iar locurile minunate și vechi de mai bine de două milenii din jurul Stațiunii Băile Herculane ne-au determinat să revenim în zonă. Traseul era destul de simplu, dar lung de aproximativ trei sute de kilometri, spre Craiova – Filiași – Drobeta-Turnu Severin – Orșova – Băile Herculane. Este cea mai veche stațiune din țară și una dintre cele mai vechi din întreaga lume, fiind emblema turistică a Banatului Montan.

Am pornit în această drumeție cu ideea lui Cătălin de a face un ocol al Parcului Național Domogled – Valea Cernei, având ca primă zi de popas stațiunea fiului atotputernicului Zeus și al încântătoarei Elena, „cea mai frumoasă dintre muritoare”. Altfel spus, Hercules este consemnat în mitologia romană ca deținător al izvoarelor termale, de fapt un simbol al puterii și al echilibrului între forța fizică și cea spirituală. Prima denumire a stațiunii a fost dată de romani: „Ad Aquas Herculi Sacras Ad Mediam”, adică Apele Sfinte ale lui Hercules de la Ad Mediam.

Și pentru că romanii au introdus cultul balnear preluat de la greci și apoi l-au dezvoltat sub conducerea Împaratului Traian, am considerat de cuviință să ne îndreptăm spre originile poporului român.

„Regele dacic pentru totdeauna
Spre Dunăre privind neobosit.
De-a pururi istoria noastră-i doar una
Pe cursul fluviului ce n-are sfârșit.”

Așa încât ne-am abătut puțin din drum și am cotit stânga spre orașul Orșova, cu ideea a aduce omagii și statuii lui Decebal, aflată în Golful Mraconia.

Locul realizării sculpturii chipului regelui dac este în zona cataractelor de la Cazanele Mici, de pe malul stâng al Dunării, acolo unde adâncimea apei este cea mai mare, măsurând o sută douăzeci de metri.

Am poposit acolo preț de vreo oră, timp în care Cătălin a filmat figura lui Decebal privind spre fluviul ce curge neobosit către mare. Tot pe malul Dunării, în Golful Cerna din orașul Orșova am așteptat și apusul de soare, până când întinderea apei a rămas doar o suprafață nemișcată și lucioasă.

Printre obiectivele turistice pe care vroiam să le bifăm în stațiunea de pe Valea Cernei erau: statuia lui Hercules aflată chiar în centrul vechi, realizată din metal de țeavă de tun. Trupul lui este de fapt o reproducere a uneia din statuile găsite în anul 1724 în urma unor săpături arheologice.

„Cetatea lui Hercule ascunsă pe-o vale
Și apa Cernei săpând în adâncuri,
Izvor ce împrăștie viață în cale,
Cald și rece între pământuri.”

Apoi, aveam de urcat și vizitat Platoul Coronini, Peștera sau Grota cu Aburi, Izvorul Munk, Grota Haiducilor și cele trei puncte de belvedere: Foișoarele Roșu, Galben și Verde.

Am ajuns la Platoul Coronini, vestit pentru spiralele yoghinilor și în continuare am putut parcurge o parte din traseul spre grote.

Însă niște nori însoțiți de tunete ne-au cam stricat planurile și au grăbit întoarcerea noastră în stațiune.

Odată ajunși în Băile Herculane, am făcut un tur trist printre pavilioanele băilor termale lăsate uitării, într-o situație a conflictelor juridice de neînțeles pentru turistul dispus să lase bani acolo și natura vindecătoare care îl răsplătește. Din câte am înțeles de la proprietarul pensiunii unde am fost cazați, două dintre pavilioane au fost refăcute, restul fiind încă în litigii.

Totuși, am găsit aici și bazine în aer liber, în care apa fierbinte tămăduitoare din izvoarele adâncurilor este vestită pentru calitățile sale. Apa din inima pământului atinge temperatura punctului de fierbere și țâșnește cu presiune la suprafată sub formă de izvoare, fiind puternic mineralizată chiar de rocile printre care trece în drumul ei. Ulterior temperatura ei variază între 30 și 62 de grade, fiind răcită pe traseu. Ieșirea apelor la suprafață se face parcurgând tunelul întunecos și plin de aburi, interzis spre vizitare turiștilor, aflat chiar lângă vărsarea în Râul Cerna.

Și acum mă întreb, asemenea unui copil curios: – Cum este posibilă o așa diferență de temperatură în adâncul pământului ăsta binefăcător? Izvoarele cu apă termală ce am simțit că mă arde la mână, se împletesc în același pământ cu cele ale Râului Cerna având temperatura câteva grade peste zero. Spun asta deoarece chiar a doua zi, după plecarea din Băile Herculane, am pornit către Izvoarele Cernei, mergând pe drumul național 66A într-un ocol al Parcului Național Domogled – Valea Cernei.

Nu vă gândiți la un drum asfaltat chiar dacă este „național”, ci mai degrabă o șosea forestieră, pe alocuri foarte deteriorată, de genul râu de bolovani. Aici am văzut doar mașini cu tracțiune integrală sau… tristele camioane care încărcau oxigenul României spre alte tărâmuri care știu să-și protejeze aurul verde.

Ca în toate excursiile noastre, am fost însoțiți de Mini-Nodul portabil RoLink al lui Cătălin, dar și de nodul de I-GATE APRS conectate la telefonul mobil. Și din nou, ca de fiecare dată prietenii radioamatori s-au lăsat prinși în hora de plimbăreți, ascultând impresiile noastre de călătorie. Nea Bebe de la Craiova – YO7AMK a stat în permanență la recepție, pomenind despre vremea de cuptor din Bănie, în comparație cu adierea plăcută a vântului de munte.

Cu bateriile încărcate de la apa izvoarelor herculiene, am pornit pe DN66A spre Cerna Sat și Izvoarele Cernei, trecând pe la Barajul lui Iovanu (sau Valea lui Iovanu) sau pur și simplu, Barajul Lacului Cerna.

Pentru că tot am pomenit de pomposul drum național 66A, dincolo de condițiile vitrege pe care le oferă călătorului, el parcurge niște zone de o frumusețe rară, cu priveliști ale munților care își oglindesc măreția în apele ca de smarald ale lacului de acumulare Cerna.

Am poposit pe barajul construit din beton în forma unui arc de cerc pentru a ne delecta cu imaginile vii.

În același timp, am avut încă reținerea vremurilor apuse că facem ceva ilegal, având în vedere toate restricțiile și atenționările impuse de autorități.

Mă întreb din nou asemenea unui copil curios: – De ce este interzisă fotografierea sau filmarea, din moment ce internetul și hărțile electronice oferă coordonate GPS extrem de precise și o grămadă de alte informații care se află mult mai ușor decât cele furnizate de mine prin imortalizarea unui lac frumos?

Am trecut și peste acest aspect mai puțin important, pentru că dincolo de cei douăzeci de kilometri parcurși cu viteza a doua pe marginea abruptă a lacului, am ajuns la Izvoarele (Izbucul) Cernei.

Practic, apa iese la suprafață prin trei puncte aflate la doar câţiva metri distanţă unele de altele, iar debitul de apă se organizează rapid într-un pârâu năvalnic și foarte zgomotos. Cătălin s-a îndreptat spre unul dintre ele și pe lângă faptul că temperatura apei era foarte scăzută, în locul de unde ieșea cu forță din pământ, părea că este ceva sub forma unei găuri.

Fascinați de imaginea Cernei, am continuat traseul pe același drum destul de rău, dar… culmea foarte interesant pentru niște turiști slovaci echipați cu motociclete de tip enduro. Am dedus asta deoarece ne-au rugat să așteptăm puțin, timp în care și-au făcut câteva filmulețe pe o coborâre accidentată, după care ne-au mulțumit și au pornit la drum ca și cum n-ar fi trecut pe acolo. Undeva în depărtare se auzeau niște tunete, iar imaginile văzute de „zburătoare” ne-au confirmat că era probabil să ne ajungă din urmă o furtună.

Noi însă, ne-am continuat drumul pe parcursul a două porțiuni de ruperi de nori cu grindină, până am ajuns în localitatea Câmpu lui Neag, apoi Uricani, Vulcan și Petroșani ca punct final al zilei.

Știam că în zonă se desfășoară o întâlnire radioamatoricească devenită tradiție în Munții Parâng, iar Nenea Paul – YO9CMF ajunsese acolo în urmă cu o zi.

Cum distanța era destul de mică dintre Petroșani și cabana din apropierea Vf. Parângul Mic unde urau cazați radioamatorii, ne-am gândit să le facem o scurtă vizită.

Acolo i-am întâlnit printre altii, pe Nenea Paul – YO9CMF, Gigi – YO3MTG, Cristi – YO7HUY cu soția, Dana – YO7HKM alături de Relu – YO7GBD, Nenea Vasile – YO3AAJ.

Între timp, eu m-am grăbit spre pârtia de schi pentru că soarele se ducea spre apus și nu vroiam să plece înainte să-l văd pentru ultima oară în ziua respectivă.

Și s-a dus… după care am urcat înspre vârf, până ce luminile din orașul Petroșani se vedeau ca niște stele, în noaptea văii.

Ideea de a rămâne în zonă a fost aceea că în ziua următoare vroiam să ajungem la o exploatare minieră, oricare era în drumul nostru, fie că era Livezeni, Petrila, Lonea, Lupeni, Vulcan sau Aninoasa.

Ultima dintre ele a fost în drumul nostru, de fapt o mină închisă din anul 2006, rămasă drept o poveste cu final trist, ca și altele din bazinul carbonifer al Văii Jiului.

Îndată ce am intrat pe poarta deasupra căreia încă mai scrie “Exploatarea Minieră Aninoasa”, am pășit de fapt într-o lume uitată, iar în interiorul clădirii zac rămășițele lifturilor dezafectate printre resturi de tencuială căzută, igrasie și mizerie. Totul era atât de trist, încât am grăbit plecarea.

De asemenea, aveam în gând să ajungem pe Transvîlcan, numit și Drumul Voievodului Mihai Viteazu – DJ 664.

Este de fapt un drum care trece peste munți și face legătura dintre Oltenia și Transilvania, având o lungime de douăzeci și opt de kilometri, cu altitudinea maximă de 1621 metri în Pasul Vîlcan.

„Drum șerpuit ce urcă spre munte
Prin pădure și apoi nu bănuiești,
Pe înălțimi, Transvîlcanul e o punte,
Popas eroic pe culmi românești.”

Aici, se desfășoară în fiecare an ceremonii de comemorare a eroilor căzuți la datorie în timpul primului război mondial.

Ajunși aici, am urcat pe o porține mai înaltă de unde Cătălin a fimat imagini ale orizontului, iar în depărtare se vedea punctul final al telegondolei de la Stațiunea Montană Straja.

Între timp, am efectuat un QSO pe frecvența simplex 145.500 MHz cu Nenea Titi din Craiova – YO7AHR.

Pentru că are o vechime de peste două mii de ani, mai poartă și numele de Drumul Roman, datând din timpul războaielor daco-romane, la fel ca și Transalpina. Este asfaltat pe porțiunea Vulcan – Pasul Vîlcan, are curbe strânse și foarte abrupte, prin pădure și gol alpin, fiind foarte pitoresc.

De aici, restul drumului care coboară în localitatea Schela este de tip forestier și ca o precizare, pe tot parcursul lui, de la Pasul Vîlcan și pană în vale la Schela se lucrează intens la gazoductul BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria), un proiect european de transport al gazelor naturale.

Conducta propusă va fi în cea mai mare parte subterană, iar proiectul conectează coridorul național de transport al României la cel european sudic de transport al gazelor și permite conectarea la alte surse potențiale de pe platforma continentală a Mării Negre.

Prin aceste porțiuni cu altitudine de peste 1500 metri au fost locuri în care am putut accesa sau nu rețeaua RoLink prin nodul portabil, dar ne-am folosit și de nodurile sau repetoarele instalate de radioamatori în zonă. Mi s-au părut interesante locurile, peisajele, vremea care a ținut cu noi și curând am ajuns în orașul lui Constantin Brâncuși, dar fiind oarecum în întârziere, nu am mai oprit la “Poarta Sărutului” sau “Masa Tăcerii”, ci am fotografiat rapid de pe drum Coloana Infinitului numită și Coloana fără sfârșit.

“Mărgelele” coloanei cum însuși le numea Brâncuși se întind spre cer la o înălțime de aproape treizeci de metri. Apoi am părăsit orașul Târgu-Jiu, după care ne-am îndreptat pe rute ocolitoare spre Râmnicu Vâlcea și apoi Pitești, încercând să evităm blocajul creat de lucrările interminabile la carosabilul din localitatea Dedulești, unde se formează o “coloană fară sfârsit” de mașini, în ambele sensuri de mers.

Și cam așa am văzut eu încă o bucată de România. Și cam tot așa s-a mai terminat încă o vară, în așteptarea a câtor altele ce vor veni. Am trecut prin locuri marcate de aglomerația vacanței, dar am privit și imagini parcă neatinse de amprenta umană. Am avut parte de soare ucigător de fierbinte, dar și de perdeaua cu stropi a ploii de munte. Am contemplat apusul viu și târziu al unei zile care parcă nu vroia să plece, dar și ceața joasă și pufoasă ce plutea peste orașul Petroșani într-o dimineață de sfârșit de vară. Am simțit bucurie pentru că m-am aflat acolo și mă sunt norocoasă și recunoascătoare pentru asta.

’73

Cristina – YO7JYL