Spre soare prin zăpadă troienită

Dincolo de povestea iernii cu desenele ei de vis doar în creion și zăpada cu strălucire de argint, orice rază delicată de soare apărută printre norii plumburii încărcați cu steluțe de nea, mă îndeamnă să ies afară. Și ca o ironie a vremii, urmărind imaginile de pe camera web de pe Vf. Florea din Munții Făgăraș, de cele mai multe ori plafonul de nepătruns al norilor este doar la altitudine joasă. În tot acest timp, pe înălțimi soarele are chef de joacă peste omătul tăcut ca o întindere arctică nesfârșită.

Spre zări luminate de soare am pornit alături de Cătălin, ochind evident și oaresce vârfuri numai bune de activat în Programul S.O.T.A.

Se știe că la munte vremea este imprevizibilă în orice anotimp, așa încât te întrebi când se risipește ceața grea și când a lăsat locul unui cer azuriu. De asemenea, te poți mira de unde, vine o negură care acoperă totul în jur sau… nori strânși din orizonturi adună la un loc o furtună… fie ea și de vară.

Cea mai bună lecție în acest sens ne-a dat-o natura, dar și muntele cu doar o zi în urmă, când am vrut să urcăm pe Vf. Bora din Județul Vâlcea, aflat la altitudinea de 2055 m.

Până la baza pârtiei de schi de la Transalpina, zăpada de pe marginea drumului depășea o jumătate de metru, iar cerul era senin de un albastru ireal, în ciuda oglinzii fără strălucire a Lacului Vidra.

Într-adevăr, pe vârfuri se vedea cum vântul spulbera zăpada, dar după ce am urcat pe creastă, el s-a transformat în viscol în spatele căruia nu se mai vedea la o distanță de câțiva metri.

 

Gerul ne paraliza până și respirația, dincolo de cele -10 grade anunțate. Se pare că muntele nu ne-a vrut, însă nu a fost rost de supărare, pentru că el va fi tot acolo și data viitoare.

Acum însă, am ales alt itinerariu, în zona îndrăgită de noi a orașului Câmpulung care este mai aproape. Munții din jur sunt înalți, dar destul de accesibili, ceea ce ne determină să-i redescoperim de mai multe ori pe an. Drumul refăcut cu fonduri europene ne-a împins de la spate și de data asta să mergem pe meleaguri muscelene, iar cel mai înalt deal din țară se află aici și are înălțimea de 1017 m.

Pe harta S.O.T.A, Dealul Mățău este obiectivul YO/MC-033 și ne-am propus activarea lui în mijlocul iernii, știind că pe vârf nu vom găsi multă zapadă. De cele mai multe ori, vântul își cam face de cap, iar neaua este împrăștiată peste văi.

De la intrarea în oraș, dealul este lesne de observat în partea dreaptă, mai ales după numărul mare de antene de telefonie mobilă așezate pe pilonii de pe vârf.

Când am ajuns și noi, cerul era senin, soarele strălucea peste albul orbitor al zăpezii și… nici urmă de vânt. Se simțeau din plin, atât pe mâini, cât și pe obraji cele -7 grade măsurate la soare.

Ca de obicei, radioamatorii au fost alături de noi pe calea undelor, comunicând în permanență prin nodul mobil RoLink. Sus pe vârf, am avut plăcerea de a schimba impresii în simplex FM (145.500 MHz, 145.225 MHz) și SSB pe frecvența 144.300 MHz cu radioamatori din districtele YO3, YO7 și YO9. Echipamentul folosit este același de fiecare dată: stația Yaesu FT 857 alimentată de la un acumulator extern portabil, iar antena directivă cu cinci elemente Yagi de la Diamond, își face treaba cu prisosință.

Parcă aș fi vrut să mai stăm un pic și să ne uităm în zare, dar ne propuseserăm să mai încercăm activarea a încă un vârf ce aparține Munților Leaota, YO/MC-136 numit și Piatra Dragoslavelor (Vârtoapele), aflat la altitudinea de 1434 m.

Cum îi spune și numele, se află deasupra comunei Dragoslavele pe partea dreaptă, între Câmpulung și Rucăr, pe drumul spre Brașov. Prima oară am parcurs același traseu toamna trecută, iar priveliștea faină spre Valea Dâmboviței și imprejurimi, ne-au determinat să revenim. Practic accesul se face pe un drum forestier care urcă prin pădure și are ca punct final Cabana Militară Prislop.

Prin fața noastră a trecut rapid o căprioară, mult prea zburdalnică pentru ca să am timp să o fotografiez, așa că ne-a privit în fugă și s-a făcut nevăzută printre copaci.

Ne-am oprit în Șaua Prislopului după care am început urcarea spre Piatra Dragoslavelor. Teoretic trebuie urmărit triunghiul albastru pe traseul lung de aproximativ patru kilometri. Noi nu am procedat așa, deoarece zăpada căzută din belsug în ultimele zile și troienită de vântul nemilos a acoperit poteca, în trecerea prin pădurea de brazi.

Inițial am încercat abordarea vârfului pe traseu, însă pe anumite porțiuni omătul trecea de nivelul genuchilor. Așa că am renunțat la idee, pornind de-a dreptul pe bucata de munte măturată de vânt, unde zăpada era mai puțină.

Am urcat preț de vreo oră, timp în care Cătălin a tot vorbit cu radioamatorii pe RoLink de la stația portabilă prin repetorul din Pitești. Liviu din București – YO3FYO ne-a așteptat până am ajuns pe vârf, pentru a schimba un control cu noi pe frecvența 144.300 MHz/SSB. Altfel, după ce ne-am tras puțin sufletul, am mai lucrat și în modul FM pe frecvența 145.500 MHz cu radioamatori din YO3, YO6 și YO7.

Vremea a fost bună si frumoasă până când am ajuns la crucea de pe vârf, după care soarele a fost acoperit de o peliculă de nori, cât să se simtă mai accentuat frigul și suflarea vântului rece.

Mă uitam în jur și munții se vedeau fain pe fundalul cerului. Oricum, fie că este vară sau iarnă, de câte ori ajung pe înălțimile Câmpulungului, caut cu privirea releul de televiziune de la Coștila, ce se poate observa în zilele senine. L-am văzut și de data asta pentru o perioadă scurtă de timp, până când un nor rebel l-a furat din raza noastră vizuală.

De pe colțul abrupt al stâncii unde este Vârful Piatra Dragoslavelor, pornește spre vale o prăpastie peste care zbura nestingherit un corb.

În ciuda soarelui care vroia să cam plece, nimic nu ne-a împiedicat să recunoaștem în zare ca o potcoavă Munții Piatra Craiului cu vârfurile în ceață și Masivul Iezer – Păpușa.

În dreapta se vedea Vf. Cioara și în spatele lui, Leaota.

Știam că trebuie să începem coborârea care ne-ar fi luat vreo oră, așa că printre poze făcute la orice, ascultatul vântului printre brazi și peisajul încântător, am ajuns din nou în Șaua Prislopului.

M-am uitat încă o dată către vârf, iar crucea metalică se vedea mică pe colțul de stâncă al Pietrei Dragoslavelor privind spre alte zări.

Nu știu să vă spun ce mi-a plăcut mai mult … revederea unor locuri pe care le știu atât de bine? Poate relaxarea unei zile petrecute în mijlocul naturii? Să fie oare energia pe care o dau înălțimile alături de care te simți egal? Să fi fost oare liniștea tulburată doar de vântul care scutura zăpada de pe ramurile brazilor? Cumva soarele unei zile de iarnă a fost atât de darnic și ne-a încălzit cu puterea lui, fără să ne temem de frig? Cu siguranță, a fost ceva din toate astea sau poate toate la un loc … și în plus, bucuria de a împărtăși cu ceilalți chiar și prin intermediul unei simple stații radio ceea ce noi vedeam.

‘73

Cristina – YO7JYL