Vacanță de vară prin România – Moldova II – Bucovina

Da, următoarea destinație din vacanța noastră avea să fie Stațiunea Durău, un loc foarte pitoresc din Parcul Național Ceahlău. Parcul a fost înființat în anul 1955, în scopul de a asigura conservarea biodiversității deosebite a acestui masiv. Ceahlău este cel mai cunoscut munte din Carpații Moldovei. Datorită caracterului izolat al acestui masiv, în zonă există numeroase specii rare sau endemice importante pentru stiință, monumente ale naturii.

Drumul până acolo mi-a plăcut foarte mult, fiind presărat cu serpentine de-a lungul unui asfalt turnat de curând. Traseul a trecut prin Bicaz, apoi pe lângă Barajul de la Bicaz, Stațiunea Izvoru Muntelui și în final, Durău.

La o primă vedere, mi s-a părut un loc liniștit, iar de la baza pârtiei de ski, vârful Toaca se zărea în departare.

Ne doream demult să urcăm la altitudinea celor 1902 m, fiind al doilea ca înălțime din Masivul Ceahlău, după Ocolașul Mare. Într-un QSO pe care Cătălin l-a avut prin radio cu Bogdan – YO3IXW despre traseul care ar fi fost cel mai bine de abordat, ne-a sugerat ideea ca accesul să-l facem cu mașina pe drumul forestier trecând pe lângă Poiana și Schitul Stănile, iar apoi încă trei kilometri până la izvorul unde am lăsat mașina.

Relieful locului unde am parcat era ceva de genul: perete de stâncă în partea stângă și prăpastie în partea dreaptă. În momentul când Cătălin a întors mașina, am simțit că-mi vine rău… a dat prea mult în marșarier, iar cu roata din dreapta spate a ajuns deasupra prăpastiei. Am strigat la el și a frânat, după care, a cuplat 4×4 și a mers ușor cu viteza întâi ca să fie sigur că are aderență și tracțiune pe celelalte roți.

Apoi a parcat-o în siguranță, dar eu m-am liniștit abia după ce șocul de adrenalină s-a risipit la urcușul prin pădurea umbroasă.

În final, m-am relaxat deoarece acesta era rolul naturii în mijlocul căreia ne aflam. Păsările se auzeau peste tot deși nu le vedeam, florile zâmbeau cu petalele colorate, iar în locurile fără umbră, căldura era înăbușitoare.

Am mers pe traseul ”bandă albastră”, spre platoul unde se află Cabana Dochia. De fapt, aceasta a fost ziua în care ne-am simțit efectiv în mediul nostru, doar în natură, munte și oarecum rupți de realitate. Singurul punct comun al înălțimilor cu orașele era canicula, care nu ne-a lăsat în pace nici măcar acolo sus, cu un pas mai aproape de cer.

După vreo patruzeci de minute ajungeam într-un platou, iar peisajul mi s-a părut că era asemănător cu cel din Munții Bucegi. Apoi am trecut pe lângă Cabana Dochia, unde aveam să ne oprim la întoarcere.

Vorbind prin stație, timpul a trecut destul de repede, iar compania radioamatorilor era plăcută, direct proporțională cu bucuria că ne aflam acolo. Vedeam în zare cladirea de la Stația Meteo și Vf. Toaca, la capătul unor trepte metalice interminabile.

---

Și nu ne-am oprit… decât acolo sus, la finalul scării spre cer, unde drapelul României flutura în adierea vântului timid.

Dincolo de oboseala plăcută și bucuria că ajunseserăm acolo, ne-am delectat cu ce am zărit în jur, iar departe în vale, vedeam stațiunea Durău, în ordinea inversă a altitudinii.

Nu știu cât am stat pe vârf, dar ne-am odihnit, am făcut poze, am ronțăit fructe și chestii de prin rucsac în timp ce vorbeam prin radio. Ne-au ținut companie: Sorin – YO7LPZ, nea Gigi – YO7FFU, nea Bebe – YO7AMK, Mirel – YO4OMG, Laurențiu – YO7EPY, Narcis – YO8RBY, Cătălin – YO9AKM, Vasi – YO8VAS, Gabi – YO9ABK/M, Răzvan – YO6NAM, Bogdan – YO3IXW, nenea Ștefan – YO4RIH, Bella – YO6BKB, Romică – YO9FDX, Levi – YO5OB, Ibi – YO8REX, Gigi – YO2MTG, Luci – YO6ZO.

Apoi, am luat la numărat în sens invers treptele care fac legătura dintre vârf și clădirea stației meteo.

Altfel, accesul se poate face și direct pe potecă, însă urcușul este destul de abrupt.

Am avut surpriza și bucuria să vorbim prin radio cu Toma – YO6GHR alături de care am depănat amintiri. Altfel, nici nu știu când am ajuns pe platoul unde se află Cabana Dochia.

În timp ce Cătălin a ridicat drona pentru o panoramă peste orizonturi, eu m-am dus la cabană pentru o ciorbă de ceva… orice.

După un sfert ce ceas, m-am întors pe pajiște precum Ana lui Manole, ținând în mâini o tavă cu două boluri. Chiar dacă afară era foarte cald, iar ciorba rădăuțeană fierbinte, n-a contat deoarece nouă ne era foame, iar ea… atât de bună.

Nu mai spun de plăcerea cu care am savurat-o în timp pe priveam spre munți.

La mașină am ajuns tot în compania radioamatorilor, nu înainte de a ne întâlni cu un iepure grăbit și un șerpișor foarte iute de picior. Drumul de întoarcere către Durău a fost frumos, cu serpentine de asfalt bun și umbră deasă de pădure verde.

Picioarele erau obosite, dar sufletul îl aveam plin de energie, încât am urcat mai sus de stațiune într-o poiană plină cu flori de câmp și am privit… la apusul care se scurgea dincolo de munte.

Mă uitam spre cerul senin, gâzele foșneau prin iarba înaltă, iar greierii începeau concertul serii.

---

A doua zi era una foarte importantă, cu semnificație pentru anii vieții lui Cătălin, dar cu toate acestea n-am rămas, ci aveam să pornim spre TransRarău.

După un drum asfaltat, îngust, virajat și abrupt am ajuns la Cabana Rarău. Diferența de altitudine era semnificativă, de la 717 m în vale la Chiril și până la 1514 m în dreptul cabanei. Acolo urma să ne întâlnim cu Vasi – YO8VAS împreună cu care am ținut legătura pe calea undelor radio. Am apreciat foarte mult deoarece își rupsese câteva ore dintr-o zi normală de lucru pentru a veni din Câmpulung Moldovenesc și a se întâlni cu noi. Din mașină ieșise soția Emiliana și prichindelul Darius, în vârstă de câțiva anișori.

Bucuria a fost reciprocă și firească, așa cum se întâmplă de fiecare dată când cunoaștem oameni din locuri de poveste.

Avea în plan să ne arate mai multe destinații interesante din locurile natale de care este atât de mândru și le îndrăgește.

Astfel, împreună am urcat pe o formațiune de stânci calcaroase cunoscută sub numele de Pietrele Doamnei (1634 m), de unde vine și numele rezervației naturale protejate.

 Tot în această zonă, Vasi ne-a spus și despre Piatra Șoimului unde am urcat prin pădure, preț de un sfert de ceas. 

Este un perete stâncos al Rarăului de unde se vede o panoramă impresionantă. Vasi ne-a spus că în acest loc muntele pare că se unește cu cerul. Cam așa este.

 Timpul nostru era oarecum limitat, deoarece mai aveam destui kilometri de parcurs până la următoarea destinație care nu știam sigur unde va fi. Vasi ne-a dat indicații despre traseul pe care să-l urmăm spre Moldovița și dacă aveam puțin noroc, poate mai prindeam în gară mocănița Huțulca. Ne-am luat rămas bun de la el și familia sa, le-am mulțumit pentru timpul oarecum scurt petrecut împreună cu noi, după care drumurile s-au despărțit.

Și da, am ajuns la timp, pentru că dintr-o poartă stelară de abur ieșea pufăind mocănița venită parcă dintr-un tunel al timpului. După ce bătrâna locomotivă a plecat spre depou comentând printre aburi, am încercat să găsim un loc pitoresc pentru cazare.

Nu am găsit mai nimic în Moldovița, așa că ne-am continuat drumul spre Sucevița. Vasi ne zisese că vom ajunge la un pas, numit “La Palma”, unde se află “Tiroliana Palma Sucevița Ciumârna”. Tot Vasi ne-a spus că are traseul cel mai lung din țară. Cătălin și-a dorit ca de ziua lui să se bucure de o coborâre pe cablu. Zis și făcut, iar în timp ce el se pregătea, eu m-am dus cu mașina la stația de bază. Acolo l-am așteptat să vină alunecând pe cablul tirolienei. Bucuros și încântat, și-a adus aminte de cadoul supriză pe care i-l făcusem în urmă cu câțiva ani… un zbor cu parapanta.

A urmat coborârea spre Sucevița, unde am căutat un loc pentru noapte, dar fără succes. Asta, deoarece fiind perioada vacanțelor, toate locurile de cazare erau ocupate. În ultimă instanță, am zis să mai facem o încercare și am oprit la o pensiune numită “La răscurce de ape”. Am trecut peste un pod și fără speranța unui răspuns pozitiv, l-am întrebat despre asta pe bărbatul aflat în parcare. Mi-a spus că pensiunea este nouă, avea să se deschidă oficial în săptămâna ce urma și… toate camerele erau libere. M-am amuzat și mai ales… bucurat la un asemenea răspuns, gândindu-mă că dincolo de apa curgătoare și pădurea de lângă pensiune, va fi liniște. După ce ne-a invitat la o afinată cu arome de munte, oferită din partea casei, ne-a spus că dumnealui este primarul localității Sucevița și ne-a povestit multe despre locurile de istorie în care ne aflam.

Chiar a doua zi am vizitat mănăstirea cu același nume, construită între anii 1583-1586. Construcția se află pe lista monumentelor istorice ale județului Suceava.

 Arhitectura complexului seamănă mai mult a cetate fortificată sau curte domnească, cuprinzând biserica în centrul său. Mănăstirea se prezintă ca un nucleu al credinţei ortodoxe, cu farmecul şi atmosfera monahală străveche.

Cam așa s-a văzut acest episod în imaginile filmate:

Am lăsat-o în urmă și am pornit la drum… către o nouă destinație la fel de plină de istorie: Suceava.

’73

Cristina – YO7JYL