Vacanță prin România – O zi în Delta Dunării și Dobrogea

Așteptam cu nerăbdare să înceapă mult doritul concediu și urmau două săptămâni de colindat oriunde prin țară. În principiu, știam pe unde vrem să ajungem, traseul era stabilit, dar nu bătut în cuie.

Anul trecut am ales zona Maramureșului ca fiind punctul cel mai îndepărtat de pe hartă. Pentru vacanța acestei veri, ce tocmai furase startul, ne pregăteam pentru un popas de aproximativ trei zile în zona Deltei Dunării. Dacă totul funcționa conform planurilor provizorii făcute de acasă pe fugă, ne-am propus ca apoi să “urcăm” pe hartă spre ținuturile pline de istorie ale Moldovei. Suna foarte interesant, mai ales că ar fi fost pentru prima dată când călcam pe tărâmul mănăstirilor și nu numai. Nu același lucru aș putea să spun despre deltă, deoarece în urmă cu mai mulți ani, am ajuns acolo pentru două zile. Atunci am fost cu o lotcă și ghid pe canale cu apă cristalină chiar până la locul de hrănire al pelicanilor. I-am privit impresionată, respectând distanța până la care ei se simțeau deloc deranjați și în siguranță.

Revenind la momentul prezent, eu și Cătălin ne-am luat premise de turist plus mașină de pe siteul Administrației Rezervației Bisferei Delta Dunării pentru acces în frumusețile peisajului deltaic. Apoi, gândindu-mă că totul este în bagaj, inclusiv dormitorul pentru prima noapte acolo, în dimineața zilei de sâmbătă am pornit spre Tulcea. Distanța era de aproximativ patru sute de kilomteri, dar nu avea rost să calculăm în ore de mers. Asta deoarece am zis să ținem cont de faptul că era de parcurs și centura capitalei, plus timp de stat în așteptarea bacului pentru traversat Dunărea.

Vremea frumoasă era acolo, soarele începea să bage cărbuni în focul lunii lui cuptor, iar noi mergeam pe autostrada A1 spre București. Radioamatorii ne-au fost alături încă de la primii kilometri parcurși de șoseaua vacanței, schimbând impresii de drum cu nea Gigi – YO7FFU, Gabi – YO9ABK aflat în mobil pe autostrazile Europei și desigur, nelipsitul nea Bebe – YO7AMK, bunicul de la Craiova care ne călăuzește itinerariile oriunde ne-am afla. Au urmat apoi Emilio – YO3IJE, Răzvan – YO6NAM, nenea Ștefan – YO4RIH, Costel – YO6OSC și Mirel – YO4OMG care plecase drum întins în vacanță spre marea cea mare și albastră.

Am fost încântați pentru că A1 nu era aglomerată pe sensul nostru de mers, însă era coloană de mașini pe celălalt, semn că turiștii evadau în week-end spre munte. La fel s-a întâmplat pe centură și apoi pe Autostrada Soarelui, iar noi eram bucuroși deoarece ne puteam ține de planul orar pe care ni-l stabilise navigația. Am părăsit drumul de mare viteză în dreptul localității Lehliu Gară. Pentru ca traseul să ni se pară mai scurt, Cătălin s-a conversat prin radio cu Adi – YO9GWW, atât prin rețeaua RoLink pe repetorul de la Slobozia (439.100 MHz), dar si pe frecvența simplex 145.225 MHz. El ne-a fost companie plăcută până după ce am trecut podul peste Dunăre de la Giurgeni.

---

Printre chipuri vesele de flori ale soarelui, am povestit pe calea undelor cu Bogdan – YO3IXW/P, Ibi – YO8REX, Ovi – YO6IGM, Florin – YO8SDE. Localitățile curgeau pe lângă noi, iar în jurul orei 3 PM intram în orașul Tulcea. Fiind ultima oprire înainte de a traversa brațul Sfântul Gheorghe cu bacul, am oprit la o benzinărie pentru alimentare cu GPL plus benzină, dar și la un magazin pentru câteva provizii de apă și mâncare.

Ghidați de navigație am oprit în dreptul bacului care avea să ne ducă pe celălalt mal al fluviului, în dreptul localității Tudor Vladimirescu.

De ce am ales tocmai acest traseu? Pentru că într-un filmuleț accesat pe internet, în această parte de deltă văzuserăm niște locuri fascinante, sălbatice, locuite în principiu doar de pescari și aflate destul de departe… tocmai la granița cu Ucraina.

După ce am ajuns din nou pe uscat, ne-am continuat drumul, iar în localitatea Ceatalchioi, am oprit la o barieră a poliției de frontieră pentru prezentarea actelor de identitate, permisele pentru acces în rezervație, dar și scopul prezenței noastre acolo. Fiind localitate de frontieră am fost sfătuiți să evităm pescuitul, ceea ce nici măcar nu intra în aria noastră de interes.

Am mers o bună bucată de drum pietruit, gen macadam, puncul final al zilei respective fiind brațul Tătaru, aflat spre Chilia Veche. Din informațiile pe care le aveam, accesul în zonă este posibil numai pe drumuri de pământ, iar după o perioadă cu ploi, nămolul poate să creeze probleme oricărui tip de vehicul, cu excepția tractorului.

Am încercat să avem în minte această idee și după ce am ieșit de pe drumul principal pietruit, ne-am continuat traseul pe un drum de pământ, de-a lungul liniei Dunării, paralel cu granița. N-ar mai fi fost mult până la brațul Tătaru, dar am întâlnit porțiuni de noroi, în urma ploilor abundente și sâcâitoare ale ultimelor zile. Deoarece semnalul de telefonie mobilă nu era grozav și nu aveam de gând să începem cu stângul prima zi de concediu, am zis că este mai bine să ne întoarcem. În plus, văzuserăm câteva locuri cu deschidere directă către malul Dunării care mi-au plăcut, numai bune pentru campat, așa că am întors mașina.

Înainte de asta, am rămas mirată preț de câteva secunde, pentru că în fața noastră pe drum era o pisică sălbatică, pe cât de frumoasă, pe atât de sperioasă. Mi-a părut rău pentru că n-am apucat să-i fac nici măcar o poză. În schimb, am am găsit-o sub o altă formă, la Centrul Muzeal Ecoturistic „Delta Dunării”.

 La fel s-a întâmplat cu niște șacali care s-au făcut nevăzuți în tufișuri. Cât despre fazani, erau la tot pasul, dar foarte iuți de picior. Chiar dacă nu le-am putut fotografia, m-am bucurat mult pentru că am avut șansa de a le vedea, de prezența lor acolo, practic în mediul care le este casă. Și apropos de asta, inclusiv stâlpii de energie electrică au fost transformați în cămin de către păsări.

---

Am trecut și pe lângă Canalul Mila 35, apoi Canalul Stipoc, iar la Canalul Pardina ne-am oprit.

De fapt, în comuna cu același nume… Pardina, lângă o ecluză părăsită, mi s-a părut că soarele zâmbește mai frumos, iarba este mai verde, iar Dunărea șoptea mai blând poveștile Europei, prin care a trecut.

Și dincolo de malurile ei, la o distanță destul de mică era Ucraina. Camparea noastră practic s-a tradus prin transformarea Dusterului în dormitor, după care măsuța și cele două scaune de camping s-au așezat cu fața spre fluviu.

Un cățel rătăcit sau poate excesiv de sociabil a apărut de nicăieri și nu s-a dezlipit de noi până la plecare.

Am uitat să precizez ce era mai important și anume faptul că îndată ce am oprit la poliția de frontieră, odată cu deschiderea geamului de la mașină, au năvălit înăuntru gazdele deltei, adică țânțarii. După mușcăturile de rigoare, pe care le-am tradus drept “încântați de cunoștință”, m-am gândit că sunt trecătoare și noi, dar mai ales ei… ne vom vedea fiecare de treabă. Dar aveam să aflu… pe pielea mea, că nu era așa. Cu alte cuvinte, după o perioadă scurtă de timp în care ne-au lăsat în pace, odată cu lăsarea serii, armatele infinite ale imperiului bâzâitoarelor ne-au cotropit. Armele noastre alcătuite din spirale generatoare de fum, substanțe repelente cu spray sau cremă și chiar Raid, s-au dovedit ineficiente în lupta inegală și corp la corp cu inamicii în fața cărora ne aflam în inferioritate numerică. Iar când dispăreau țânțarii, apăreau tăunii. Astfel, ne-am convins că nu vom rezista trei zile în deltă.

Printre mușcături, am ținut legătura cu radioamatorii și chiar ne-am bucurat că l-am auzit și pe Laur – YO4FZV/MM pe mările Europei. Altfel, ne-am conversat din nou cu Răzvan, nenea Gigi, Gabi și nea Bebe. Într-un QSO pe care Cătălin l-a avut cu Cristi – YO8ERC, el ne-a sugerat ideea ca la întoarcere în Tulcea să vizităm negreșit Centrul Muzeal Ecoturistic “Delta Dunării”. Mi s-a părut foarte interesant, deoarece veniserăm să vedem și să aflăm cât mai multe despre speciile florei și faunei, bineînțeles fără a le deranja.

Și dintr-o poveste într-alta, soarele scăpăta în diverse forme geometrice ascunse de nori și nuanțe portocalii spre sângeriu.

După ce astrul vieții a dispărut în spatele pădurii ucrainiene, iar ochii strălucitori ai cerului au început să lumineze, șacalii și-au făcut simțită prezența specifică, prin urletele care răsunau peste dealuri și câmpii.

Și pentru că noaptea nu putea să-și intre pe deplin în drepturi fără ea, am avut bucuria să văd o perseidă a cărei urmă s-a prelungit mult pe autostrada infinită a cerului, ca o linie a vieții care s-a sfârșit.

Am rezistat cu greu țânțarilor, dar altfel… era bine în liniștea deltei, cu verdeața de peste tot, apa ce clipocea agale în cursul ei de neoprit spre Marea Neagră, cățelul ce ofta lânga noi din cauza căldurii și Carul Mare… același mereu și pretutindeni. Toate acestea au fost cu noi, mână în mână și în gând până când oboseala drumului și a zilei ne-au toropit.

Dimineața Deltei Dunării a venit cu soare blând printre gene, dar și cu teamă… aceea de a nu deveni din nou pradă pentru țânțarii care așteptau după colț.

Probabil că ne-am trezit înaintea lor ori erau sătui și obosiți după ospăț, așa că ne-am mișcat în vârful degetelor ca să nu apară. Respiram cu nesaț și mă uitam în jur lângă țărmul vecin unde trecea câte o ambarcațiune făcând valuri. Despre el… ce să mai spun… cățelul care toată noaptea nu s-a mișcat de lângă mașină, părea că fusese cu noi de la începuturi. Altfel, era liniște, iar căldura umedă părea să se accentueze cu cât soarele se ridica pe cer.

După ce au reapărut țânțarii și tăunii, am hotărât că nu putem rezista trei zile în deltă sub invazia lor, deci am pornit pe drumul de întoarcere către bacul din Tudor Vladimirescu având direcția Tulcea. Mă uitam pe geam în timp ce rezistentele insecte zburau cu aceeași viteză, cu care ne deplasam noi. Fiind macadam presărat cu gropi, cu mai mult de 30km/h nu se putea merge, dar tăunii nu se lăsau nici ei de cursa asta stupidă.

Cu tristețe am lăsat în urmă căsuțele de stuf, berzele care se relaxau în lanurile de cereale și toată biodiversitatea unei regiuni extraordinare și cu un potențial uriaș. Îmi părea rău că plecăm, dar uitându-mă la urmele lăsate de mușcăturile țânțarilor, m-am declarat învinsă și poate vom reveni în deltă într-o altă perioadă… cine știe.

Am ascultat sugestia lui Cristi – YO8ERC și am vizitat Centrul Muzeal Ecoturistic “Delta Dunării”… și bine am făcut, aflând că cele mai vechi mărturii ale prezenței umane pe teritoriul Rezervației Biosferei Delta Dunării aparțin perioadei paleoliticului.

În exploatarea pescăriilor mari de la gurile Dunării, cherhanalele au un rol important în industrializarea și comercializarea peștelui.

De asemenea, această zonă se caracterizează printr-o diversitate mare de ecosisteme acvatice, palustre, terestre, fluviale, fluvio-marine și costiere ce a permis dezvoltarea unui număr foarte mare de ecotipuri ale speciilor de plante si animale.

Deși în ultimul timp a fost observat și în alte zone din țară, inclusiv lângă Pitești, totuși pelicanul comun prezintă cea mai mare valoare conservativă dintre păsările deltei. Am fost uimită să aflu că aici cuibăresc peste 90% din pelicanii existenți în Europa.

Tot în cadrul Centrului Muzeal am aflat informații despre Parcul Național Munții Măcinului, cu cei mai vechi munți din România, dar și specii protejate de floră și faună.

---

Apoi ne-am delectat cu mișcările line ale peștiilor. 

---

---

---

---

---

---

---

În cel mai mare dintre acvarii, am fost însoțiți de sturioni, considerați a fi printre cei mai vechi pești ce mai trăiesc azi pe glob.

---

---

---

---

---

Ceea ce vreau să precizez este faptul că această vacanță a fost construită efectiv pe ideile radioamatorilor din zonele unde am vrut să ajungem. Aceasta se va vedea și pe parcursul articolelor următoare, mai ales din zona Moldovei, unde prietenii radioamatori ne-au îndrumat spre destinații minunate, cu o produndă conotație istorică sau turistică.

Și cum excursia noastră în deltă s-a terminat foarte repede, am pornit spre Galați, unde urma să traversăm din nou Dunărea cu bacul.

Până acolo, într-un mic ocol, în dreptul localității Văcăreni am urcat la Stația Radio TV Galați – Văcăreni.

În mijlocul drumului național am găsit o broscuță testoasă dobrogeană, care printr-o minune nu fusese lovită de mașini. Se chinuia să traverseze șoseaua în ritmul ei lent, cărându-și carapacea destul de grea.

Am oprit și am alergat spre ea, după care am eliberat-o dincolo de marginea șoselei, la lizieră. Le-am îndrăgit anul trecut în Măcin, un motiv în plus să mă bucur că am revăzut un exemplar.

Ibi – YO8REX ne-a văzut pe harta APRS și după un QSO prin RoLink, a încercat și o legătură cu Cătălin pe simplex.

Panorama oferită de zonă era interesantă, cu fluviul la marginea orizontului, munții Măcin ca o umbră și flori de câmp în toate culorile curcubeului.

Apoi ne-am continuat drumul spre Galați, iar la locul de îmbarcare am așteptat aproximativ o jumătate de oră. În tot acest timp, un nor de ploaie ne-a răsplătit cu o perdea de apă, ce a răcorit atmosfera celor peste treizeci de grade resimțite.

Și după toate acestea, drumul spre următoarea destinație se întindea pitoresc în fața ochilor.

Altfel spus, șoseaua alerga printre dealuri, iar fețele vesele de floarea soarelui și centralele eoliene ne bucurau ochii.

Spuneam că am pornit pe drumul spre următoarea destinație: Moldova. Unde? La Iași…

’73

Cristina – YO7JYL